Anul trecut - şi mă grăbesc s-o dezvălui după acest Crăciun 2004 în care a fost atît de frumos afară încît îţi venea să-l răstorni încă o dată pe Ceauşescu... - m-a enervat crescînd, pînă la o indignare bine înăbuşită, clişeul din nenumărate editoriale: "gîndiţi pragmatic, nu emoţional!". O dată, de două ori, de zece ori, de o sută de ori - deloc imun la epidemie - m-am dat pragmatic cu capul de pereţi încercînd să înţeleg mai bine. Nu sînt un virgin în problemă. Ştiu ce înseamnă - de nu teoretic, măcar punctual - pragmatismul. Taică-meu, săracu', cîndva, mi l-a definit prima oară cînd, într-o seară, m-am întors de la un cenaclu unde citisem cîteva poezii din care nu m-am ferit să reproduc una în Logica (Editura Fundaţiei Pro, p. 197), i-am relatat euforic succesul şi dînsul a găsit cu cale să mă sfătuiască, deşi îl necăjea o criză de inimă, să intru ucenic la un atelier de reparaţii auto. "Fii pragmatic!", mi-a formulat clar şi am ţinut cuvîntul, din clipa cînd l-am înregistrat, în derîdere şi dispreţ; nu l-am ascultat, dar asta e o altă problemă de care voi da socoteală în altă parte. Mai grav este că, tot mai adult şi cult, l-am confundat, o vreme, cu sfatul dat de dl Leuwen-tatăl, fiului său Lucien: "Fii ticălos!" şi tînărul, ascultîndu-l, se angaja secretar la Ministerul de Interne şi pleca, la Blois, să falsifice alegerile în folosul Puterii (vezi Lucien Leuwen de Stendhal). Nimic nu începe cu noi, dar se sfîrşeşte cu fiecare. Pragmatismul mi-a apărut mult timp ca o ticăloşie. Evident, mi-a trecut. Am renunţat la o femeie pe care o consideram ideală, aflată mult prea sus pe scara valorilor sociale pentru a se uita la mine şi a-mi acorda importanţă; am luat-o bine între ochi şi m-am trezit benefic din pumn. Am renunţat la ideea unei vieţi în care banii-nu-au-nici-o-valoare şi am ajuns - fără a fi zgîrcit - să-mi număr atent cele mai mici bancnote. Pragmat