Trebuie să vă mărturisesc de la început: am dormit tot Revelionul. M-am culcat în 2004 şi m-am trezit în 2005. N-am băut nimic, n-am mîncat nimic, n-am visat nimic. Miracolul trecerii anului s-a petrecut fără să-l marchez în vreun fel. A fost prima oară cînd tradiţia a pierdut în mine bătălia cu constituţia: probabil cel mai bun semn al bătrîneţii. Aşa ceva nu e permis într-un mediu competitiv cum e post-revelionul, săptămîna de după, cînd lumea îţi pune cea mai grea întrebare din lume: "cum te-ai distrat?". Să admiţi că n-a fost cazul e cel mai mare semn de slăbiciune: e ca şi cum ai spune că nu te îmbraci de la magazinul cutare pentru că nu-ţi poţi permite. Aşa că mi-am pregătit cîteva minciuni. Iată deci ce-am făcut de revelion, versiunea de lucru: a. guvernul. Versiunea de post-remaniere. Eram ultimul care nu imaginase o listă; b. un tablou, în maniera "rigidă", o versiune de post-impresionism în care îi spui altuia cum să picteze în locul tău. E mai uşor şi ai pe cine da vina în caz că nu place criticii; c. am citit mesajele din telefon şi de pe mail-uri şi le-am răspuns fiecăruia în parte. OK, recunosc. Ultima e o minciună prea mare ca să mă creadă cineva. Nimeni un face asta. Nimeni n-are timp, chef, răbdare şi rezistenţa la kitsch suficientă, încît să treacă prin toate mesajele din cutia poştală şi să mai şi iasă la capătul celălalt respirînd normal. Dar, cu toate că e conştient că mesajul său se va pierde între cele cîteva sute ale destinatarului, nu e orăşean cu slujbă de birou care să nu încerce să imagineze un SMS patetic pe care să-l arunce în eter. Tradiţia patetismului are rădăcini adînci - Caragiale s-a ocupat de ea pe larg, însă inutil, se pare. Nimeni n-a înţeles că maestrul rîdea de eroii săi. Aşa că scriitura şi stilul personajelor sale s-au păstrat intacte pînă astăzi, reuşind inclusiv trecerea la mediul electronic. Drept pentru care, astă