E foarte greu să(-mi) explic de ce m-am apucat, în zilele libere de după Crăciun, să citesc biografia lui Jean Kanapa. S-ar putea să fie ceva ce ţine de domeniul paranormalului, pentru că şi autorul cărţii, Michel Boujut, cunoscut cronicar cinematografic, s-a decis să reconstituie existenţa lui Kanapa tot într-o doară şi tot într-o zi de vacanţă. Rezultatul - o biografie scrisă alert, limpede, fără abuz de referinţe şi fără subsoluri erudite: Le fanatique qu'il faut être. L'énigme Kanapa (Flammarion). Numele lui Kanapa nu spune nimic astăzi cititorului român. La fel, La nouvelle critique, revista teoretică a Partidului Comunist Francez, înfiinţată în 1948 şi condusă de la primul număr de un tînăr, Jean Kanapa, cu origine sănătoasă (fiu de bancher evreu) însă dispus să se dovedească inflexibil în demascarea duşmanilor din exterior ai partidului precum şi a deviaţioniştilor şi a fracţioniştilor din interiorul acestuia. Omul a dat deja dovada capacităţilor sale. Fost elev al lui Sartre, în a doua jumătate a anilor '30, la liceul "Pasteur", criticase chiar de la apariţia (1945) revistei Les temps modernes "pretenţiile umaniste" ale existenţialismului. Sartre va rămîne una din ţintele preferate. Teoreticianul de serviciu al PCF dovedeşte imaginaţie, deşi limba în care îşi scrie textele rămîne, fatalmente, de lemn. Astfel, Sartre e un "revoluţionar de cafenea" iar absurdul, concept cheie al existenţialismului, este "bromura ideologică a reacţiunii". Kanapa se mai domoleşte doar atunci cînd Sartre se îndrăgosteşte de Uniunea Sovietică şi declară că, orice s-ar întîmpla, în ochii lui "un anticomunist este un cîine". Asta la patru ani după Congresul intelectualilor pentru pace de la Wroclaw, unde Aleksandr Fadeev, şeful delegaţiei sovietice, îl făcuse pe Sartre "şacal" şi "hienă". Armistiţiul dintre Kanapa şi Sartre a fost de scurtă durată. Într-un articol din 1954 din