Cana cu gris.
Dupa sfarsitul razboiului, ne-am intors din refugiu (de la tara, unde locuia bunica din partea tatalui) mama, sora mea Zizi si eu. Noua locuinta ne-a fost oferita de o matusa si se afla la Vaslui, pe o strada de la marginea orasului. Prin fundul gradinii trecea Vasluietul, parau ce scadea atat de mult in verile secetoase, incat se putea trece prin el, iar cand ploua mult, devenea o veritabila Dunare. In fata casei, se insirau pe rand: gradina de flori, putina iarba, pomi fructiferi, gradina cu legume, ogorul cu porumb, salcii, apoi Vasluietul, in care salciile isi scaldau ramurile.
In 1945, tata s-a intors din prizonieratul in care cazuse la Cotul Donului. Bunica din partea mamei venea des sa ne faca treburile gospodariei, fiindca mama se imbolnavise de inima. Lesina des, de cateva ori pe zi, cadea din picioare. Ingrijorata, bunica facea permanent rugaciuni (de 40 de zile) la biserica. Parca o vad, cu fusta lunga pana in pamant, cu bluza cu maneci lungi pana la degete, cu basma pe cap, spunand intotdeauna la plecare: "Iertati-ma!". Duminicile, o insoteam si noi, copiii, si mama. Anafura si agheasma, aduse de la biserica, le luam in fiecare zi, dupa rugaciunea de dimineata, spusa de bunica in fata candelei aprinse, si numai apoi mancam. Si noi, copiii, ne rugam. De mici am fost invatate sa ne rugam dimineata si seara, dar acum, rugaciunile noastre erau mai lungi, cu mult patos, uneori plangand pe intuneric, sa nu ne surprinda mama. Cred ca una din cele mai mari calitati ale mamei mele era milostenia; daruia mult, daruia icoane, mancare, haine, facea pomeni pentru cei morti, dar ce pomeni! Mila pentru cei ce au mai putin, placerea de a darui le-am mostenit si noi, de la parintii nostri. Cand se coceau fructele, le duceam cu poala rochitelor, tuturor celor care cereau.
Cu timpul, mama lesina tot mai rar, nu mai cadea din picioare. Am
