Domnul doctor

Nu-l mai vazusem de vreo douazeci de ani pe fostul coleg de scoala. Si cred ca nici nu-mi era dor sa-l revad. Imi ramasese in minte impresia din anii de liceu, pe care nimic nu izbutise macar sa o nuanteze, necum sa o schimbe. Era prostut, dar serios si tenace. Nu intelegea mare lucru din ce citea, dar citea pe branci; acasa, in timpul orelor, ba chiar si in pauze. Stia pe de rost cele mai complicate formule matematice - dar habar n-avea cand si cum sa le aplice, cunostea detalii ale marilor batalii - insa consecintele purtarii lor ii erau complet straine, reproducea pasaje din clasici - dar era incapabil sa spuna ce a inteles din ele. Informatiile se adunau haotic in capul lui, numeroase si de o diversitate stupefianta, ca intr-o magazie cu obiecte netrebuitoare. Daca si-ar fi pus oarecare ordine in ele, ar fi putut trece de om instruit. Dar nu era in stare. Putea doar, gratie memoriei de elefant, sa stranga alte si alte date, intre care ii era peste puteri sa se descurce. Asta nu-l impiedica sa se bage in vorba ca musca in lapte, afisand, presupun ca datorita babilonicului bagaj ambulant de informatii, un aer de cunoscator avizat al subiectelor discutate. Fireste ca interventiile sale, cazand intotdeauna alaturi, erau de o inoportunitate fara cusur, trezind fie reactii acide, fie zambete condescendente. Atunci, o dezolare fara margini se instala pe chipul sau si neajutorarea cu care se uita la cei din jur primea cuvenita rasplata: ingaduinta, pe care pana si spiritele intolerante si-o descopera in fata aproapelui in dificultate. Ei ii datoreaza fostul meu coleg totul. Prostiile debitate in chip de raspunsuri la orele de clasa, mai apoi la examenele din facultate, capatau note de trecere tocmai datorita neajutorarii cu care isi privea examinatorii pe cale sa-l sanctioneze. "Saracul, nu poate mai mult, dar se vede ca e plin de bunavoi