Cred ca orice om e marcat definitiv de copilarie".
La teatrul sau de pe Magheru, "Nottara", de al carui fotoliu directorial e legat de cativa ani, Mircea Diaconu a gazduit concertul de Craciun oferit de revista noastra cititorilor sai. In spatiul acela magic, intim, cald si primitor, colindele lui Ioan Bocsa si ale ansamblului sau, "Icoane", au transformat seara intr-un sirag de clipe fermecate. L-am vizitat apoi pe Mircea Diaconu in chiar Ajun de Craciun: tocmai implinea 55 de ani. Si nu-i sedea deloc rau varsta aceasta. Baiatului bun, discret si modest, glumet, dar si idealist revolutionar, gata mereu sa fie pe baricade, i-a albit parul si i s-au ascutit si mai tare principiile. Pentru ca framantarile unui mare actor de teatru si de film, cu locul de mult dobandit in galeria monstrilor sacri, care isi imparte arta cu manageriatul, nu sunt deloc putine. Norocul sau se numeste minunata sa familie, adica sotia sa, actrita Diana Lupescu, si cei doi copii ai lor. Printre hartii aduse la semnat, telefoane si zvon de colinde, Mircea Diaconu ne-a impartasit ganduri la sfarsit de an si inceput de An Nou
Imparatul nucilor
- Cum e sa vi se spuna "sefu", maestre Mircea Diaconu?
- E o formula prieteneasca, sau cel putin eu asa o percep, pentru ca subalternii mei de la Teatrul "Nottara" sunt si prietenii si colegii mei.
- Chiar si asa stand lucrurile, imi imaginez ca nu e usor sa conduci un teatru, sa-i conduci pe actori, sa le impui regulile unei institutii...
Mama si actrita de performanta: Diana Lupescu, in "Jocul dragostei si al mortii" - E adevarat ca, pana sa formez o echipa de conducere in Teatrul "Nottara", a fost ingrozitor de greu. Teatrul acesta a trecut printr-un fel de razboi intern cu actorii, cu directorii intre ei, astfel ca atunci cand am venit la conducere, aici era o atmosfera de cosmar. Abia acum,
