Totul a inceput cu mai multi ani in urma, intr-o toamna...
In acea zi, tata, care era mare amator de peste, a cumparat de la piata niste carasi atat de proaspeti, incat miscau in punga de plastic care-i tinea captivi. Dar numai unul singur a avut suficienta putere ca sa inoate in chiuveta de la bucatarie, pe care tata a umplut-o cu apa. Si tot el ne-a chemat sa vedem un peste viu. Fratii mei mai mari au tratat problema cu indiferenta. Nu era prima data cand in bucatarie debarcau pesti vii, care inotau in chiuveta si pe urma erau despicati, spalati si aruncati in tigaie...
Pestele din chiuveta era frumos, cu solzi stralucitori si ochi in care mi se parea ca citesc o mare tristete. Mi s-a facut o mila nesfarsita pentru faptura aceea condamnata la moarte sigura. Si mama era impresionata de tristetea pestelui. L-am rugat pe tata sa nu spintece pestele ca pe fratii lui si el mi-a indeplinit dorinta. A gasit un borcan mai mare, l-a umplut cu apa si a aruncat pestele inauntru. I-a pus malai sa manance si mi-a aratat cum ii vom schimba apa, ca sa ramana proaspata. L-am botezat Poldo. A doua zi, dupa ce am venit de la scoala (eram in clasa a Ii-a), am trecut la operatia de mutare a pestelui in cada plina cu apa rece. Bagasem de seama ca Poldo nu se simtea prea bine in borcan, era la fel de trist ca inainte. Hotarata sa il fac fericit, m-am gandit ca ar fi bine sa-l mangai putin, ca sa-i mai alin suferinta, si atunci m-am scufundat si eu in cada cu apa rece. Dardaiam de frig, dar eram multumita cand tineam pestele in palme sub apa. Incercam sa-l inveselesc, vorbindu-i, luandu-l de coada, de cap, de ce nimeream. In cele din urma, am ajuns la concluzia ca "terapia prin joc" nu era potrivita in cazul lui Poldo. Tot trist era... In plus, nu puteam sa-l tinem decat intr-un borcan, in micul balconas de la fereastra bucatariei. Cu siguranta, se simtea acolo ca intr-o
