S-au spus multe - si lucruri interesante, si prostii - in legatura cu interviul prin care Traian Basescu a pus pe jar partidele si pe specialistii datului cu parerea tocmai de Boboteaza, cand nimeni nu se astepta sa fie transformata in tandari tihna sarbatorilor.

Unii au cautat in el intelesuri ascunse, de parca textul cu pricina era la fel de secret ca bolboroselile sibilinice ale Pythiei la oracolul de la Delfi. Amuzant, nu? Asta mi-a intarit banuiala ca nimic nu e mai misterios decat ceea ce, initial, parea prea limpede. Caci mie asa mi s-a parut interviul.

Prea limpede! De aceea, problema principala pe care mi-am pus-o, citindu-l, a fost una de principiu. Care sunt limitele sinceritatii in politica? Mai exact, cata sinceritate poate suporta politica fara sa produca si efecte nedorite?

Sper sa nu surprind pe nimeni afirmand ca sinceritatea totala n-ar fi de dorit nici in viata obisnuita. Exista pudori, exista discretii, exista retineri si ipocrizii care fac parte din civilizatie.

De cate ori ne straduim sa fim politicosi cu persoane pe care, daca am fi sinceri, am vrea sa le strangem de gat? In politica - si nu pentru ca as vrea sa-i dau dreptate lui Machiavelli - sinceritatea ocupa si mai putin loc. Amintiti-va, va rog, ce i s-a reprosat lui Basescu atunci cand a zis ca primul ministru francez Raffarin a venit in Romania sa-si ia „tainul“.

I s-a reprosat ca mintea? Nici vorba. I s-a reprosat ca a spus prea pe sleau un adevar. Ca n-a fost ipocrit, cum cereau regulile diplomatice. Mai amintiti-va cum si-a castigat Basescu faima de varf de lance al Opozitiei. Spunand lucrurilor pe nume.

Cu brutalitate uneori, dar cu un indiscutabil har al expresiei fruste, al stilului direct, transant, care place tocmai fiindca nu seamana nici gargariselii solemne, nici trancanelii plicticoase, modurile obisnuite