Rar mi s-a întîmplat ca o carte să-mi provoace o asemenea reacţie de empatie şi recunoaştere în gîndirea şi sentimentele autorului ei ca Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu. (îmi amintesc în sumară retrospectivă doar de alte două-trei titluri, între care Jurnalul lui Julien Green). însuşi Liiceanu se referă la acel tip de lectură care se lipeşte într-un fel deosebit de tine, se contopeşte cu sufletul şi mintea ta şi te stimulează pe mai departe, atunci cînd afirmă că nu există idei care să poată pătrunde în lume neajutate de un impuls afectiv, ba mai mult, că lecturile bazate pe o intensitate specială a experienţei personale nu înseamnă mare lucru dacă nu au efectul de a face să intre în vibraţie coarda care eşti tu însuţi; şi cu cît vibraţia corzii pe care o reprezinţi e mai puternică, cu atît reiese că lectura respectivă a depăşit pragul unui simplu demers cultural, procesul recunoaşterii propriilor trăiri în cele ale altuia însumînd una din marile bucurii ale spiritului.

Autorul Jurnalului de la Păltiniş, Declaraţiei de dragoste şi Uşii interzise merge însă mai departe, el transcende acest prag ajungînd din aproape în aproape la "gîndul simplu" (pe care unii îl vor fi socotit poate narcisiac sau lipsit de imaginaţie) că "trebuie să porneşti de la tine pentru a ajunge la altul", că trebuie să te îngrijeşti mai întîi de tine, să te iubeşti şi să te întorci pe toate părţile, pentru a putea apoi să te apleci către altul şi să-l iubeşti ca pe tine însuşi. Şi, prin extensie, că trebuie să te răfuieşti mai întîi cu răul care ţi-a bulversat propria viaţă şi numai după aceea, şi prin analogie cu el, să te deschizi către alte suferinţe, către alte ipostaze ale răului, care altfel ar fi percepute mai greu. "Drumul meu către Shoah, scrie Gabriel Liiceanu, trece prin trauma comunismului, şi, tocmai de aceea, pot să-l privesc pe orice evreu - în spaimele, uri