Si acum mă enervez cînd mă gîndesc cum a murit Lurenţiu Ulici. Otrăvit de o nenorocită de centrală de încălzire cu gaze. Acest om care părea să aibă darul ubicuităţii

s-a întîlnit cu o moarte care nu-l aştepta pe el. Cînd Laurenţiu lipsea din Bucureşti şi încercam să-i dau de urmă, prietenii comuni pe care îi întrebam dacă ştiu unde este îmi indicau simultan localităţi aflate la mare distanţă una de alta. Ulici avea o relaţie specială cu timpul şi cu spaţiul. Dispărea de undeva ştiind să rămână prezent acolo şi după aceea, iar cînd apărea altundeva, aflai că se află acolo dinainte de a fi ajuns.

Pe Ulici îl însoţea un halou special, care i-o lua înainte pe unde se ducea şi îi rămînea şi în urmă în locurile de unde pleca. Avea o memorie de computer şi o relaţie specială cu cei despre care scria. Le citea cărţile, dar voia să-i şi cunoască. Era în stare să meargă în cine ştie ce cătun, ca să-l susţină, la faţa locului, pe cine ştie ce scriitor care tocmai debutase. Dacă scria de bine despre un începător se simţea obligat să-l ajute după aceea. Mai avea şi o lungă listă de poeţi debutabili pe care îi urmărea dacă le remarcase măcar cîte o poezie pe la cine ştie ce şezătoare literară.

Pe unde m-am dus cu el prin ţară, de multe ori mai mult din simplă curiozitate geografică, îl vedeam înconjurat de tineri şi mai puţin tineri. De cîte ori am împărţit camera de hotel sau pe la cei care ne găzduiau!... Dacă ajungeam seara, ne duceam în casa cuiva, om de încredere, unde discutam actualitatea literară şi politică. Discuţiile astea nu se terminau înainte de două, trei dimineaţă. În convingeri, participanţii erau tot mai îndrăciţi politic şi nu aşteptau decît un semn. Ce semn era să le dea Laurenţiu în '85 sau '86? În '87 făcea analize politice optimiste, dar cînd era întrebat direct , "Ce facem?" , nu angaja pe nimeni în acţiune.