Poezia lui Constantin Creţan este o tăietură proaspătă în plumbul realităţii; de aceea luceşte. Poetul redescoperă, cu încântare, nu şi cu naivitate, ceea ce au descoperit alţii înaintea lui, de sute de ori.

Stilul său decis, delicat-energic este foarte bine pus în valoare în poezia de dragoste. Tandreţea infinită faţă de femeia iubită nu este lipsită de o anumită cruzime. îmbrăţişarea are ceva tragic, ca o sinucidere în doi.

Totul este trăit intens, deşi rămâne un joc. Patetismul şi spiritul ludic, care par incompatibile, se asociază ingenios în poezia lui Constantin Creţan, un poet talentat, care vine, vine, vine, calcă toate ierarhiile literare în picioare.

în ce mă priveşte, mi-am făcut datoria de-a anunţa venirea lui. De oprit oricum nu-l poate opri nimeni (decât propriul său capriciu, care i-a mai deviat de câteva ori până acum biografia). Nu ne rămâne decât să-l salutăm ca pe un oaspete de seamă, sosit pe neaşteptate în spaţiul poeziei.

Alex. Ştefănescu

Fachir

Sînt un fachir pe-un aşternut de cuneiforme.

Aşează-mi pe piept mari blocuri de

piatră, de beton,

Aşează-mi cartiere şi oraşe enorme

Şi şoselele, făcute suluri, ca

asfaltul-carton.

Ele vor intra îndată-n levitaţie,

Vor deveni transparente pentru lumină,

Pentru gravitaţie.

Se vor legăna în ritm de respiraţie,

Vor tresări la fiecare bătaie de inimă.

Şi poate că odată

Te vei aşeza şi tu şi atunci

Voi lăsa cuiele să mă străbată

Şi să se-nfigă-n tine, atît de multe şi

atît de lungi

Că nu ne-am mai putea d