În "noaptea dintre ani" televiziunile s-au întrecut în a difuza programe cât mai uşurele. Au predominat comediile şi filmele de acţiune, dar s-a mai strecurat şi o dramă. Singura televiziune care a încălcat acest protocol implicit a fost Naţional TV. Nu ştiu dacă au presupus că pe 1 ianuarie, ora 2.00, nu se mai uită nimeni la televizor, dar cert e că au difuzat un film greu de digerat: Catifeaua albastră, filmul lui David Lynch din 1986. Pentru fanii regizorului, acesta ar putea părea lungmetrajul cel mai simplu, în coerenţa sa, şi cel mai convenţional (cu sfârşit fericit), din filmografia sa. Ceea ce nu înseamnă că filmul nu e complex, accesibil multor tipuri de interpretări.

Acţiunea se petrece în idilicul orăşel Lumberton. Tânărul Jeffrey (Kyle MacLachlan) găseşte urechea tăiată a unui om aruncată într-un câmp. Poliţia nu reuşeşte să descopere prea multe aşa că Jeffrey şi Sandy, fiica detectivului (Laura Dern) încearcă să rezolve misterul pe cont propriu. Descoperă un mafiot patologic, Frank (Dennis Hopper) care, pentru a abuza de cântăreaţa Dorothy (Isabella Rossellini), i-a răpit copilul şi i-a ucis soţul (posesorul urechii găsite de Jeffrey). Până la urmă, Frank e ucis, Dorothy îşi recapătă fiul, Jeffrey şi Sandy rămân împreună, deşi el avusese o aventură cu Dorothy.

Toate personajele acestui film, cu excepţia lui Jeffrey, se împart în două categorii: cele ireal de normale (Sandy, tatăl ei, familia protagonistului) şi cele ireal de disfuncţionale (Frank şi acoliţii săi, Dorothy). Prima categorie e de o artificialitate excesivă, de la casele stas în care locuiesc personajele până la clişeele pe care le debitează. A doua e una extrem de vie şi de mobilă, dar suprarealist de perversă. Nici una dintre aceste două lumi nu e realistă. Iar relaţiile dintre personaje fac ca lungmetrajul să fie o deconstrucţie a familiei tradiţionale şi a iera