Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sunteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor." Aşa suna un îndemn Cătră autori scris de Ioan Penescu în deschiderea unei traduceri pe care a intitulat-o mucalit Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin, apărută la Brăila în 1840, an după care începe să se discute şi la noi tot mai frecvent despre plagiat. O dată cu răspândirea tiparului şi mai buna circulaţie a cărţilor a făcut ca scrisul să asigure, în a doua jumătate a secolului XIX, o anume notorietate. Înainte de a deveni obligatorie, semnarea textelor era un motiv de mândrie. Ceea ce nu înseamnă că scriitorii paşoptişi nu mai făceau - uneori cu bună ştiinţă - confuzie între original şi traducere. În cartea sa* , Leon Volovici aminteşte de un George Fălcoianu care, prin 1843, se dăduse drept autorul Fedrei.

Ce s-a întâmplat în modernitatea românească pe tărâmul plagiatului? Ei bine, o elocventă imagine ne oferă antologia de articole, pledoarii, eseuri sau cronici literare despre cele mai celebre cazuri de plagiat din cultura noastră, selecţie realizată de Pavel Balmuş. C. Negruzzi, Alecu Donici, George Coşbuc, I.L. Caragiale, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Al. Piru, Eugen Barbu şi Ion Gheorghe sunt scriitorii acuzaţi, mai mult sau mai puţin convingător, cu dovezi concludente sau fără, de a fi plagiat opere semnate îndeobşte de străini. Cazurile urmează un anume tipic deşi nu toate se desfăşoară la fel. Unele demascări sunt formulate rece, alte cu patimă, unele nu mai lasă loc nici unui dubiu, altele sunt cam şubrede, există cazuri în care scriitorul acuzat intervine şi dă explicaţii - G. Coşbuc, de pildă, se disculpă motivând că volumul său Balade şi idile a fost editat de un prieten, pe când e