Stau şi citesc-răsfoiesc o carte. Un poem scris de un poet mare, mare, mi se pare că nu preţuit pe măsura anvergurii sale lingvistice şi imagistice, un poet mai bătrîn decît mine, deşi din aceeaşi generaţie cu mine, într-un fel, un tip timid care purta în el şi peste el o lume în care colcăiau tristeţea, nostalgia, viaţa, diurnul absolut cufundat în realitatea gol-goluţă şi nocturnul pătruns de abisul fiinţei sale, de angoase, frici şi metafizici, de tăceri şi de moarte. Cristian Popescu s-a născut pe 1 iunie 1959 şi a murit pe 21 februarie 1995. Am petrecut, la intervale neregulate de timp, ore şi ore împreună. Avea, mereu, un zîmbet timid, feciorelnic, afişat pe faţă, ca un scut de apărare împotriva loviturilor lumii. În tot ce făcea avea forţă, enormă, şi fragilitate, enormă. Îi povesteam despre bunicile mele, despre copilăria mea disputată între misterul bunicii materne şi al oraşului Turnu-Severin şi misterul fabulos şi aristocrat al bunicii paterne, un personaj uriaş, un filolog şi un profesor cu vocaţie, care a oftat toată viaţa că taică-su a întors-o de pe vaporul cu destinaţia Hollywood! Popescu rîdea atunci cu gura pînă la urechi, de i se cutremura părul lung, prins într-o coadă stufoasă de cal. Pe mama a chemat-o ca fată tot Popescu. Iar eu, pe vremea amiciţiei noastre, aveam părul lung şi frumos, pe care mi-l prindeam, ori de cîte ori ne întîlneam, în coadă de cal. Şi ne suiam amîndoi cu sînge de Popescu în vine şi cu părul în vînt pe un cal năzdrăvan care ne purta în raiul şi în iadul poveştilor din noi, din lume. Întotdeauna ne-am privit sfios şi ne-am respectat. Numele de Popescu, fireşte.

Cred că primul zbor din viaţa mea cu avionul l-am făcut tot cu Popescu. De fapt, nu sînt extrem de sigură dacă a fost realitate sau dacă totul s-a întîmplat numai în capul meu. Adică, dacă la Cluj a fost şi poetul, în carne şi oase sau doar în pomenirile