Înclinaţia ludică a lui Ştefan Cazimir reprezintă, am zice, o revanşă sui generis. Copilăria lui, fără a fi fost tristă, a fost timidă şi solitară. I s-ar fi potrivit bine autoportretul lui Jean-Paul Sartre: "un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea". A suferit, în anii de şcoală, de complexul obişnuit al premianţilor: teama de a nu se situa sub nivelul aşteptărilor, de a nu fi clasat, grozăvie, pe locul 2! Riscul de a se transforma într-un ins ursuz şi antipatic a fost totuşi evitat. De pe la jumătatea cursului liceal şi, mai ales, în anii de facultate, sub masca tînărului studios şi ponderat s-a dezvoltat progresiv un tip plin de năstruşnicie, participant entuziast la toate şotiile colective, pe care adesea le şi iniţia. La Poşta Centrală existau trei uşi turnante. în funcţiune - numai cea din mijloc. Celelalte două se puteau învîrti şi ele, dar la stradă erau blocate prin grile metalice. Ce-i dă în gînd lui Cazimir, sprijinit cu însufleţire de cîţiva colegi ai săi? Cînd un cetăţean oarecare, ce-şi terminase treaba la ghişeu, se îndrepta către ieşire, grupul de studenţi aflaţi în holul central se năpusteau spre prima uşă blocată şi porneau să se învîrtească în spaţiul acesteia, dînd impresia că intră sau că ies din clădire. Cetăţeanul, "tîrît de curent", intra şi el în uşa cu pricina, executa o rotaţie şi revenea nedumerit în hol, în rîsetele farsorilor bucuroşi de izbîndă. Succesul era şi mai mare în cazul unor reacţii în lanţ, cînd păcălitul îi antrena în mişcare şi pe alţii, devenind fără voie aliatul studenţilor; hazul atunci devenea exploziv. într-o zi, pentru a restabili ordinea, un om de pază a fost instalat provizoriu în dreptul uşilor turnante. Ulterior, o măsură mai radicală va fi transformarea poştei în muzeu şi introducerea unor uşi de tip clasic. Dar Cazimir terminase de mult facultatea, iar vina lui fusese prescrisă.
Că zburdă