Trebuie să fii orb sau pesedist pentru a nu observa învigorarea atmosferei din România post-Iliescu. Venirea la Cotroceni a lui Traian Băsescu a energizat dintr-o dată viaţa publică românească. Televiziunile s-au dezmorţit, destui români au reînceput să zâmbească după anii în care păream a fi o naţiune de bolnavi de ficat şi de ulceroşi irecuperabili. Cu bunele şi relele lui, Traian Băsescu îşi pune amprenta pe stilul politic românesc. Cei care strâmbau din nas considerându-l insuficient de arătos pentru a ne "reprezenta" în străinătate au dat dovadă nu doar de-o imensă mârlănie, ci şi de auto-iluzionare: uitaţi-vă pe stradă şi-o să constataţi că nu suntem nici pe departe o naţiune de Feţi-Frumoşi şi de Ilene Cosânzene.

Mi s-a întâmplat să aud prima oară gogoriţa "lipsei de reprezentativitate" din gura unei femei. Persoana despre care vorbesc munceşte într-o tipografie. Abia a trecut de patruzeci de ani, dar arată cu cel puţin douăzeci mai mult: are părul rărit, în neorânduială, e veşnic neîngrijită şi aproape complet ştirbă. În acelaşi timp, e extrem de prietenoasă şi comunicativă. În anii de când o cunosc (ne întâlnim cam o dată pe lună, când trec prin tipografie), am ajuns să-i ştiu pe de rost biografia: şi-a crescut cu greu fiica, după ce soţul beţiv a abandonat-o. A fost, la rându-i, bolnavă, a schimbat câteva locuri de muncă, iar acum lucrează în tura de noapte pentru ca ziua să poată câştiga un ban în plus făcând curăţenie, spălând şi călcând pe la diverse familii.

Fiica ei, deosebit de talentată la baschet, a prins mici contracte în străinătate, jucând câteva săptămâni pe an la echipe marginale din Italia. Plină de mândrie, mama ei mi-a comunicat: "Uitaţi, vara asta fie-mea a reuşit să strângă aproape o mie de euro!" Nu se sfieşte să mă ţină la curent cu viaţa ei sentimentală: "Cu bărbaţii n-o duc rău. După ce-am s