Pe 10 septembrie s-au împlinit şase luni de la dispariţia poetului Mihai Ursachi.
Timpul scurs de atunci, măsurat - cum spune poetul - în "pustietatea de piatră" a eternităţii, nu reprezintă, desigur, nimic. Acelaşi timp măsurat însă în clipe terestre chiar de "degetele de mumie" ale "unui biet orb" pare să cuprindă nu o jumătate de an, ci o jumătate de secol.
Ritmul trepidant al vieţii noastre cotidiene nu lasă prea mult loc aducerilor aminte. Probabil că Mihai Ursachi, ducînd pe "umăr un crin ca pe o puşcă", a meditat de multe ori la relativitatea şi fragilitatea "eternităţii": "O, slăbiciune, numele tău este artă!" exclama el.
Vremea, cum spune poetul într-un celebru autoportret, nu i s-a părut a fi pe măsura uneltelor sale modeste. El însuşi s-a considerat a fi "ridicol şi slab" nu atît pentru poezia pe care a scris-o, ci pentru "tîrzia oră" în care i-a fost dat să se nască.
Unii, care l-au cunoscut la maturitate, au văzut în această slăbiciune cabotinism. Alţii cinism şi goliciune lăuntrică. Mărturisesc că eu însumi, în anii tinereţii, i-am adus reproşuri în acest sens, văzîndu-l ca pe un personaj teatral, livresc, desprins parcă dintr-un vodevil. Cu strîngere de inimă îmi reamintesc scena cînd după o preumblare prin Piaţa Unirii făcută cu Ursachi şi Liviu Antonesei, iritat de aerul său aristocratic, mi-am apropiat la un moment dat urechea de pieptul magistrului şi bătînd cu degetul arătător în coastele din partea stîngă, am exclamat: "sună a gol!" Se pare că gestul meu teribilist i-a provocat o mare durere poetului, care, la un pahar de bere băut la barul Traian, i-a spus lui Liviu Antonesei: "Am încălzit la sînu-mi un pumnal..." Mi-am făcut deseori mustrări de conştiinţă pentru ieşirea mea. Ea s-a datorat în parte lipsei de comunicare şi a automatismelor de care se folosea poetul pentru a nu se angaja în disc
