Daca nu punem la socoteala sistemul totalitar de pina in 1989, auto-intitulat democratie socialista, atunci putem spune ca democratia autohtona contemporana incepe o data cu CFSN-ul. Asta pentru ca perioada interbelica a intrat in istorie, iar reflexele democratice de atunci au amortit de tot si nu au reusit sa reinvie in partidele istorice.
Ceausescu doar a intinat nobilele idealuri ale socialismului. Ion Iliescu este pionierul democratiei, el i-a stabilit regulile in celebrele comunicate televizate din zilele Revolutiei, el a negociat cu diversele „guverne“ la minut cum vor merge lucrurile mai departe, el avea agenda schimbarii dinainte pregatita.
Sigur ca si ceea ce au strigat oamenii pe strazi a determinat citeva dintre regulile ulterioare, dar simbolul „incarnator“ al noii democratii a fost Ion Iliescu, cel ultimul pe lista, dar primul in importanta.
Am avut de-a face cu democratia lui Iliescu, pornita cu stinga, nu cu stingul, una de extractie perestroichista, sovaielnica, ce mai incoace si-ncolo, o „democratie originala“, dupa cum a denumit-o chiar promotorul ei, chiar daca a declarat ca trage cu ochiul spre „modelul suedez“.
O democratie care nu a fost ferita de o anumita dinamica, de o oarecare clarificare, mai ales spre finalul ultimului mandat. Pentru ca e o distanta totusi intre chemarea minerilor si acel istoric „Mai animalule!“, pe de o parte, si chemarea Regelui Mihai in tara, pe de alta. O distanta redusa insa de gratierea lui Cozma si decorarea lui Vadim Tudor.
Chiar alternanta la putere i-a oferit lui Iliescu, in cei patru ani de opozitie, sansa de a imbunatati, la revenirea in fruntea tarii, regulile jocului democratic. Si, mai ales, ocazia de a renunta la originalitatea cu orice pret pentru a se lasa inspirat de democratiile europene.
Prima resetare clara a regulilor democratic
