Se manifestă în ultima vreme la noi o critică tot mai severă la adresa jurnalelor şi memoriilor, care n-ar fi compatibile cu un criteriu estetic şi n-ar constitui o literatură de durată. Atitudinea este îndreptăţită faţă de inflaţia acestui gen de scrieri, ce s-a produs după 1989, primite prea entuziast şi neselectiv. Preţuitul nostru coleg Ion Simuţ, într-un recent articol (Defăimarea jurnalului, "R.l", 48/2004), crede că piaţa noastră literară a ajuns a fi saturată şi expediază jurnalele şi memoriile, tot cam neselectiv, în al doilea şi al treilea rafat, "locul ce li se cuvine". El invocă atitudinea lui G. Călinescu, negativă, care detesta confesiunea şi considera jurnalul "o prostie" şi "principial nesincer". După opinia lui, "evenimentele intime importante sunt indescriptibile şi cei care ţin jurnale pun pe hârtie fapte exterioare fără însemnătate." (s.n.) Se va vedea cât adevăr conţine această afirmaţie. Oricât s-ar pronunţa împotriva memorialisticii, recunoaşte şi Ion Simuţ că G. Călinescu mergea "sfidător împotriva modernităţii", mai mult, că "e ciudat de radical antisubiectiv... într-o epocă modernă a valorificării tocmai a surselor eului". Autorul Principiilor de estetică, notează mai departe criticul nostru, nu avea aptitudine pentru confesiune şi, aşa cum se ştie, a teoretizat obiectivitatea, "clasicismul". Având această viziune, el a subapreciat, ba chiar a respins literatura experienţelor, autenticismul, pe Mircea Elaide, Mihail Sebastian ş.a. Cu toate acestea, Ion Simuţ se dovedeşte şi el destul de radical (altfel, cu bună intenţie) cerând scriitorilor o revenire la ficţiune, aflată în suferinţă după 1990, reducând însă prea uşor memorialistica la "politica egolatriilor inflamate şi a dezvăluirilor de culise" (s.m.).

Că prozatorii ar fi de dorit să se întoarcă la uneltele lor, cum au şi început s-o facă, e o idee pe care o subscriem şi