Miercuri seara cu aproape o ora inainte de difuzarea filmului, inspre Centrul Diaconal Reformat de pe strada Eminescu veneau, sontac-sontac sau mai sprinteni, batranei care doreau sa revada istoria neamului lor, intr-o pelicula despre care auzisera ca este geniala. Strada era impanzita de echipaje de politie care supravegheau discret zona.
Vestea ca sunt forte de ordine in jur a sporit suspansul, dar si isteria. Dovedind ca sunt totusi niste luptatori cu sange rece, etnicii maghiari nu au ezitat in a vorbi cu mai multa verva. Sala mica, de 40 de locuri, s-a umplut foarte repede, dar asta nu a fost de natura sa-i dezarmeze pe cinefilii de ocazie.
Ei asteptau cu stoicism, intr-o atmosfera irespirabila, verdictul: se mai da sau nu filmul. Tinerii organizatori infiltrati mai picurau cate un strop de venin, acuzand autoritatile romane de incercare de intimidare. Atmosfera devenise un butoi de pulbere.
Prinsa pe scara, intre doua valuri, cei care urcau si cei care coborau, fara sa realizez, am spus in romaneste: "scuze, imi dati voie sa trec". Totul a incremenit intr-o clipa.
Am simtit priviri pline de ura, am simtit ca era de ajuns ca o singura voce sa dea tonul pentru a mi se aplica o corectie verbala sau chiar o imbranceala. Am vazut in jur oameni pe care ii cunosc de ani si care priveau prin mine, fara sa ma recunoasca.
Totul s-a petrecut in cateva secunde, dar in acele clipe am simtit "spaimele nationale" despre care vorbea Gyorgy Frunda intr-o carte publicata in 1997. Doar ca invers. Dupa ce m-am identificat, pentru a nu fi confundata cu cine stie ce spion, mi-am facut loc cu greu printre fetele mai mult decat ostile, printre comentariile care nu erau dintre cele mai magulitoare.
Este cumplita aceasta traire, si nu din punct de vedere al pericolului, ci a senzatiei ciudate ca te simti acuzat de vorbire
