Problema Eminescu

Maine, se vor implini 155 de ani de la inscrierea in actele de stare civila a nasterii lui Eminescu. Se vor organiza, cum e in obicei, simpozioane, mese rotunde si colocvii, unde vor cuvanta multi si vor asculta foarte putini, publicatiile vor consemna momentul prin medalioane si articole sarbatoresti bine simtite, citite - eventual - de semnatarii lor, vor avea loc recitaluri de poezie sustinute de elevi de gimnaziu si vor fi distinsi cu premii botezate cu numele poetului, neaparat nationale, cativa autori contemporani de versuri si exegeze. Dupa care ne vom vedea de treburile obisnuite pana la vara, in miez de iunie, cand scenariul se va repeta aidoma.

Insa problema Eminescu va continua sa ramana intreaga. Generatiile aflate acum pe bancile scolii nu-l mai citesc pe Eminescu decat din stricta obligatie. Nu pentru ca, asa cum se spune, scrisul sau, apartinator altor vremuri si raspunzand, implicit, altui tip de sensibilitate, nu le-ar mai spune nimic. Ca sa ajunga la aceasta concluzie, ar trebui mai intai sa fie edificate asupra-i. Ci pentru ca nu se mai gaseste cine sa le mijloceasca accesul catre el. Atata vreme cat predarea literaturii va fi socotita o meserie ca oricare alta, nu o vocatie, e greu de presupus ca familiarizarea cu lirismul eminescian va depasi stadiul corvezii scolare, incununat, in cel mai fericit dintre cazuri, prin memorarea catorva poeme. Chestiunea nu-l priveste doar pe Eminescu, ci toate valorile literaturii romane, cu care invatamantul stabileste o relatie precumpanitor tehnica. Apropierea reala de opera lui Eminescu sau a oricarui alt scriitor are toate sansele sa ramana ideal de neatins fara sesizarea si asumarea etern omenescului cuprins in ea. Am vazut, de curand, o comedie americana, in care un dascal, ageamiu in pedagogie, reuseste sa sensibilizeze in asemenea masura un grup de "natarai", inc