Andrei Păunescu ştie multe, pentru că a trăit multe la Cenaclul Flacăra. În anii 1978-1979 a participat în mod direct, iar acum relatările lui sunt fascinante.
● Jurnalul Naţional: Ce vă mai amintiţi despre începuturile Cenaclului?
● Andrei Păunescu: Despre început, ştiu că a fost în 1973. Eu aveam doar 4 ani atunci şi am participat, în calitate de spectator foarte tânăr, la una dintre primele manifestări. Reacţia propriu-zisă a unui copil de 4 ani faţă de un fenomen atât de complex contează mai puţin, pentru că era vorba mai mult de fascinaţia de a vedea folkişti pletoşi şi dezinvolţi, când aproape toţi ceilalţi oameni din jur erau tunşi şi rigizi, sau de a vedea un grup de bărbaţi cu chitare electrice (Phoenix) scoţând tot felul de sunete, în entuziasmul sălii. Ulterior, prin cercetarea arhivelor, a cronicilor şi a interviurilor apărute în presa vremii, am reuşit să recuperez numeroase date şi informaţii. Acum, am aproape gata o carte despre "Istoria Cenaclului Flacăra", carte care sper să apară în curând.
● Iniţial, Cenaclul Flacăra a fost un fenomen artistic. Latura privitoare la îndrăzneala politică a apărut ulterior.
● Unde se poate despărţi arta de celelalte fenomene sociale? Arta pură nu se poate face decât în atelierul vreunui sculptor sau pictor, care are 10-15 vizitatori sau 100 la o expoziţie. În momentul în care este vorba despre cântec, de poezie pusă pe muzică, în cadrul fenomenului artistic apare automat viaţa propriu-zisă, în toate aspectele ei. Apare dragostea, apare politica, apar dramele umane şi speranţele, apar o mulţime de aspecte legate de convieţuirea în societate.
● O întreagă generaţie s-a format sub influenţa Cenaclului.
● Da, aşa este. Creşterea în audienţă a Cenaclului s-a produs gradual. La primul spectacol, pe Strada Slătineanu din Bucureşti, la 17 septembrie 1973,
