La Rasinari, reporter si pelerin pe urmele stramosilor.
Drumul initiatic
Pana la 17 ani nu ma gandisem niciodata de ce numele meu de familie este Iacob si nu altul. Il luam ca atare. Numele ni se dau, nu le-alegem. Pe de alta parte, toata copilaria si adolescenta, bunicii si bunicile mi-o fermecasera si mi-o impanasera cu povesti despre tineretile lor si despre strabunici. Erau toate niste povesti tandre, sagalnice, imbibate de patanii aproape magice: o lume a anilor 1900-1947, un paradis, care mie, biet copil naufragiat in anii 60, imi parea ca dintr-un alt taram. Stiam, de pilda, ca bunicul meu, Marin Iacob, "inginer promotia Unirii", cum isi spunea mandru, era din Vlasca, adica din actualul judet Giurgiu. In acea zona, numele "Iacob" e rar, iar in Bucurestiul cel cosmopolit are un sunet mai degraba pur biblic. Si de toate imi povestisera bunicii si bunicile mele, mai putin despre strabunicul acela misterios, ce-mi transmisese numele. Si, odata cu el, cine stie ce parte a firii mele. Pana cand, intr-o primavara, n-am mai rabdat si am intrebat-o pe mamaia Iacob, depozitara "autorizata" a tuturor povestilor, de unde ne vine numele acesta cu rezonanta arhaica. Si ea m-a surprins cu urmatoarea istorie. Strabunicul meu fusese un cioban ardelean cu oi multe, un ardelean din Rasinarii Sibiului. Un cioban care, cu mult inainte de 1900, facuse transhumanta peste munti si, poposind el intr-un an cu oile la iernat in lunca Neajlovului, s-a indragostit de-o vlasceanca frumoasa si bogata, pe care a luat-o pe loc de nevasta. Si pentru mandra aceea a lui din Regat, strabunicul a uitat si de satu-i falnic, si de rudele din Ardeal. Iar acel stramos al meu se numea Ilie Iacob Negru. Pentru mine a fost o revelatie: nu stiusem ca am si sange ardelenesc! Credeam ca ma trag doar din sud, din Regat. Mai apoi, in ultimul lui an de viata, tata m-a luat de mana intr-o
