In sfarsit, biserica monument a Densusului a fost restaurata. Apasatoarele schele au fost date jos, pictura veche de peste sase veacuri a vazut lumina. Lumea a intrat in normalitate. Biserica e intreaga si vie, ca la inceputuri, iar taranii densuseni ii canta mai departe lui Dumnezeu aceleasi pricesne ancestrale, dacice, unice in intreg crestinismul...
Zidurile cele vii
E liniste si e tihna in biserica din Densus. Taranii stau nemiscati, lipiti de peretii grosi, milenari. Imbratiseaza coloanele cenusii, cladite din pietre funerare romane, pipaie piatra citind cu degetele literele inscriptiilor strabune, pe care le stiu, oricum, pe de rost. Babute hategane cu ochii umezi sed aliniate in stranele stramosilor, tinandu-si obrazele intoarse in aceeasi directie, spre altar, toate rezemandu-si capetele de fresca veche de peste sase veacuri. Iar cand ingenuncheaza, nu-si desprind fruntea de dalele din piatra, aceleasi dale pe care au calcat odinioara, cu fala, frumosii regi daci. Doua milenii de istorie sunt atinse, duminica de duminica, de pielea aspra a taranilor densusieni, in vreme ce asculta cuminti Liturghia. De peste doua mii de ani ei s-au ascuns aici, intre zidurile greoaie, care au ramas nemiscate, neschimbate si vii. Nici invaziile barbare, nici tunurile lui Bukow, nici Ceausescu, nici nimeni n-a reusit vreodata sa le darame. Din vremea primilor crestini, Sfanta Slujba nu s-a intrerupt aici niciodata. Asa cum nu s-a intrerupt nici lungul sir al taranilor hategani, aceiasi si astazi, ca la inceputuri. Oameni si ziduri, ziduri si oameni. Si un acelasi trup: biserica.
"Daca ruga ta nu trece/ De-naltimea ta mai sus..."
Eu am mai scris despre biserica din Densus. Despre istoria ei complicata si indelungile ei suferinte, legate de o restaurare intarziata, care a tinut-o in chingi, asemenea unui muribund. Acum, nu mai vreau, i
