Clopoteii ingerilor.
Gradina casei mele e plina de pomi. O oaza de liniste si bucurie in toate anotimpurile, dar niciodata ca primavara, cand jumatatea ei dreapta se transforma intr-un colt de rai.
Cam pe la mijloc, intr-o adancitura formata din topirea omatului, se face o balta cu apa limpede, din care-si croieste drum un paraias. De-a lungul gardului, dublat de tufe de coacaz negru, si pe sub coroanele prunilor, imediat ce se iveste un petic verde, scapat din corsetul zapezii, impung niste cornite albe: ghioceii. Grupuri-grupuri, se inmultesc de la o zi la alta, ba chiar de la o ora la alta, daca aerul este dezmortit cat de cat. Unii insa isi tin florile stranse cu saptamana. Nu se inalta, nu se dau scosi "din casa", de parca le-ar fi teama ca afara ii pandesc mii de pericole.
Printre superbii mei ghiocei rasare unul cu patru petale, ce ma lasa fara de grai. L-am botezat "clopotelul ingerului", pazitorul acestui spatiu magic. Niciodata n-a existat mai mult de unul si, de fiecare data, il gaseam doar eu. I-l daruiam mamei si mama mai incheia cu bine un an de viata. Dar a venit si anul in care n-a mai rasarit...
Acum doi ani, fiindca-l consider un semn de sus, m-am gandit sa trimit ghiocelul drept martisor unei prietene care ar fi tresarit, ca si mine, vazandu-l. Nu s-a lasat expediat. S-a strecurat intr-un buchetel menit icoanei Maicii Domnului, aflate la biserica veche din sat. L-am dus acolo, nadajduind sa se bucure si Pruncul Iisus. Maica Domnului din icoana e vie, primeste cu drag darurile omenesti. In fiecare duminica, batranele noastre din sat o imbraca in flori si o transforma in mireasa. Anul trecut, ghiocelul a mers tot la icoana, desi prietena mea era in restriste si avea nevoie sa o ajut: semne mici de afectiune. In zilele care au urmat, am tot verificat ghioceii, asteptand momentul intalnirii cu El. A aparut intr-o sambata dimi
