De ce nu merg la teatru
Trec aproape in fiecare zi pe langa Teatrul National din Iasi, constructie ridicata in mai putin de trei ani (cu posibilitatile tehnice de la sfarsitul veacului al XIX-lea), dar aflata intr-o interminabila cosolidare de mai bine de trei decenii. Probabil ca, daca cineva s-ar apuca sa adune sumele cheltuite fara rezultate vizibile in acest rastimp, ar constata ca totalul lor depaseste binisor necesarul pentru ridicarea a macar zece edificii de dimensiuni si complexitate similare. Departe de mine gandul de a sugera ca repararea cladirii Nationalului n-ar fi o operatie necesara. Dimpotriva. Numai ca prelungirea ei pana la calendele grecesti, uneori ai impresia ca premeditata, are de ce sa te puna pe ganduri. Trec peste faptul, cunoscut de orice constructor, ca insesi consolidarile si reparatiile efectuate pana acum au avut, tocmai pentru ca n-au fost duse la bun sfarsit, ragazul de a se deteriora, urmand a fi, la randul lor, consolidate si reparate, ceea ce transforma Nationalul intr-un perpetuu aspirator de fonduri publice. Dar, fie si ignorand miza acestui exercitiu de aruncare a banilor pe apa sambetei, pe mine unul starea actuala a monumentului nu ma imbie defel sa-i trec pragul. Impresia de zid parasit si neispravit imi stavileste elanul de spectator. Iar daca imi iau inima in dinti si intru, ce vad? O sala, stralucitoare altadata, lasata acum de izbeliste. Fotolii slinoase, in care te sfiesti sa te asezi, loji asijderea. Chiar daca nu se observa de la distanta, praful imbraca intr-o impecabila nuanta cenusie arabescurile din stucatura, ramele usilor, draperiile, cortina, oferind degetelor indemanatice intinderi numai bune pentru a fi desenate. Renumita sala a Nationalului pare, in splendida ei degradare, replica celebrei "case cu molii", nemurite de un scriitor deopotriva de renumit.
Nu stiu altii cum sunt, dar mie
