Ceea ce parea greu de imaginat inaintea primului tur de scrutin din noiembrie 2004, si anume spargerea monopolului partidului-stat, a devenit o realitate evidenta abia dupa cel de-al doilea tur, prin vointa liber exprimata a electoratului. Victoria lui Traian Basescu a facut posibila reconfigurarea majoritatii parlamentare si alcatuirea unui guvern „portocaliu“ a carui componenta ne indreptateste sa fim optimisti. Cei care se pling ca guvernul condus de Calin Popescu Tariceanu nu ne ofera motive de entuziasm uita ca, in materie de politica, entuziasmul este (sau cel putin ar trebui sa fie) pe cit de inutil, pe atit de nociv si ca mult mai necesare sint, de fapt, luciditatea si pragmatismul. Experienta celor patru ani de guvernare CDR, cu esecurile si realizarile ei, ne determina, sper, sa gestionam entuziasmul cu mai multa circumspectie si sa nu proiectam asupra unor oameni politici asteptari disproportionate in raport cu posibilitatile lor omenesti si cu datele realitatii cotidiene.

Ar trebui, probabil, sa incercam sa vedem in ce masura fiecare dintre noi este dispus sa iasa din amortire si sa depaseasca starea de lehamite si scepticism in care s-a complacut in ultimii patru ani si ne-ar prinde bine un examen de constiinta – poate dureros, dar inevitabil – pentru a intelege cum de a fost posibil sa acceptam, intr-o tara libera, minciuna si festivismul, impostura si servilismul, cu pasivitatea indelung exersata in regimul comunist si regasita in anii guvernarii PSD. Si, daca nu cumva, un partid ca PSD, cu un discurs destinat in principal unor insi decerebrati, incapabili sa inteleaga ceea ce se petrece in jurul lor si usor de manipulat cu pomeni electorale si cu glumite de prost gust, a fost pe punctul de a se eterniza la conducerea tarii si din pricina numeroaselor demisii morale de care multi dintre noi s-au facut vinovati in tot acest interval. Chiar