Atunci cind se apropie de dramaturgia contemporana straina, regizorul Radu Afrim pare atras de texte ale caror personaje stau sub semnul neputintei. Ineluctabil, el planeaza asupra lor. Le marcheaza destinul, constituie determinarea majora. Dincolo de acest numitor comun, se disting net doua categorii: victimele si eroii.

Prima include indivizi carora li s-a rapit, li s-a anulat din start dreptul la propria existenta, la a decide cum si in ce fel isi vor conduce viata. Insusi personajul principal constituie tema majora a unor spectacole precum De ce fierbe copilul in mamaliga sau Nevrozele sexuale ale parintilor nostri, tratata insa la modul pasiv. Sint texte-portret, picturi in tonuri sumbre, in care cauze si efecte compun imaginea deznadajduita a acestor victime, niciodata vinovate de ceea ce sint, de ceea ce au devenit. Traume din copilarie, tragedii de familie ori sechele inscrise in codul genetic inca inainte de a se fi nascut le amprenteaza viitorul fara orizont. Un timp trecut, o istorie care nu le apartine apasa asupra lor. Existenta lor este doar o consecinta a ceva, mai ales a relatiilor de familie. De altminteri, raportul parinte-copil se regaseste, printr-unul sau celalalt termen al sau, in chiar titlurile pieselor.

Astfel, descendenta Dorei din Nevroze... coboara in generatia beat, generatia parintilor sai. Aceasta apare insa reprezentata nu prin purtatorii sai de ideal, ci prin masa informa care a trait epoca marii eliberari sexuale doar ca o moda. Ei sint imaginea patetica a celor ratati fara cauza, refuzati chiar de obiectul propriei lor ratari. Cu totul altele sint motivele pentru care parintii din De ce fierbe copilul... isi condamna, la fel de inconstient, fiica la esec.

Viata lor in lumea circului, plus problemele de adaptare ale imigrantului in societatea occidentala sint un perpetuu salt mortal fara plasa de sig