Transpunind structura psihologica a autorului, cartile lui Radu Petrescu sint prelungiri naturale ale fiintei si, cum spune Danièle Sallenave, „un fel de incrucisare intre puterile cresterii biologice si cele ale cresterii spirituale, morale, ale imaginatiei... – un mod de a trai esential“ (apud. Ion Pop, Ore franceze, II, Editura Polirom, Iasi, 2002). Acest lucru este posibil datorita faptului ca sensul universal cuprins in opera literara se da in forma sensibila si/sau in apriori-ul afectiv. De aceea, se petrece o dubla miscare: o impunere a operei „ca apoteoza a sensibilului“ si, instantaneu, o invitare a fiintei autorului „de a-i fi imediat partas“ in a se realiza. Exigentele corpului obiectiv (spiritual, nu lumesc, biologic ori rational) sint, in acest mod, anticipate de scris; iar „schemele care organizeaza sensibilul“ confera textului nu numai stralucire si prestigiu, ci si putere de a-l convinge pe cel in drept asupra sa. Pentru a trece de la stadiul de potentialitate la act este, astfel, nevoie de preluare si asumare corporala (cu intreaga fiinta), asa incit si autorul sa dobindeasca acel sensorium commune – al reuniunii diversitatii sensibilului, care functiona deja, ca un dat (preexistent) in scriitura sau text.

Paradoxala consecinta a comunicarii depline, interactionale, a scriitorului cu literatura, careia i se pre-supune/pre-simte intelectia corporal-textuala, a dus la sporirea narcisismului, derivat uneori in megalomanii supravalorizante ale operei, marturisite insa numai jurnalului si celor apropiati – Adela si „tirgovistenii“. Izbucnit initial la 15 ani, dintr-un „preaplin“ al fiintei ce nu-si avea alta posibilitate a decantarii, impulsul literar s-a manifestat, atunci, in scriitura lirica (suprarealista) si in cea „diaristica“, drept compensatie pentru boala si moartea tatalui. Aici se reconstituie estetic fiinta unui scriitor care sa f