Mircea Cartarescu
In cea mai faimoasa experienta a lui Pavlov, savantul sectiona glanda salivara a unui caine si-i atasa o eprubeta. Cand suna un clopotel, el ii dadea cainelui de mancare. Dupa repetarea asociatiei dintre mancare si clopotel de un numar suficient de ori, cainele incepea sa saliveze numai la auzul clopotelului.
Acest gen de reflex conditionat poate fi observat si-n zilele noastre, cand producatorii de televiziune, desi nu l-au mai citit pe Eminescu din scoala, isi aduc brusc aminte de el cand privesc in calendar si vad data de 15 ianuarie.
Atunci, pe loc, in doua-trei ore, organizeaza o susanea literar-muzicala care sa celebreze figura geniului national. In paralel, iau interviuri trecatorilor, pe strada, somandu-i sa-si aduca aminte "ce sarbatorim azi" si sa recite o strofa din "Luceafarul"… Te cuprinde o sila nemarginita.
In perioada comunista Eminescu a fost etatizat ca un zacamant natural. A fost rafinat si imbogatit cu teorie marxista – nu scrisese el, doar, "Imparat si proletar"? – si, in cele din urma, a fost proclamat "sfant al neamului", "poet nepereche", "om deplin al culturii romanesti". Adica un simbol national intangibil si indiscutabil, ca tricolorul sau stema tarii insele.
Intr-una dintre cele mai stupide productii literare a vremii (apartinand, din pacate, lui Marin Sorescu, altfel un poet de valoare) se proclama – vai, in deplin acord cu linia oficiala – ca "Eminescu n-a existat", ca, de fapt, el a fost doar intruchiparea spiritului national, care, nu-i asa, "trebuia sa poarte un nume".
Mai tarziu, acest nume a fost revizuit, si chintesentei de ciobani, voievozi si crai cu barba-n noduri i s-a spus Ceausescu… E absolut straniu paralelismul dintre cultul lui Eminescu si cel al lui Ceausescu in epoca.
Amandoi erau genii nationale, amandoi se pricepeau la toate (Emine
