Orice est-european care ajunge in Irak are o senzatie de déjà vu. Te frapeaza piata neagra infloritoare, abilitatea oamenilor de a se descurca in situatii dificile si, de aici, precaritatea legilor, care nu sint decit repere generale in traseul fiecaruia spre reusita si propria definitie a succesului intr-o perioada de confuzie generala. Te frapeaza aceeasi dorinta de dezvoltare dupa o perioada de oprire a timpului in loc pe care am resimtit-o si noi inainte de 1989, aceeasi unanima invocare a tranzitiei si acelasi cult al transformarii. Aceleasi cicatrici personale dupa o perioada de dictatura in care familiaritatea cu privatiunile si strinsul din dinti a devenit a doua natura a oamenilor.
Aceeasi amintire a simulacrelor de alegeri care se cistigau cu 99,99%, aceeasi absenta a dizidentei interne, in conditiile unui sistem opresiv redutabil, aceeasi istorie a curentului electric ce se oprea la ore cit mai diverse, a Partidului ce se afla in tot si in toate, a intelepciunii liderului, clamata si sarbatorita in adunari grotesti, cu pancarde si lozinci, aceeasi minciuna ce se rostea zilnic in propaganda in care nimeni nu credea, dar careia toata lumea se prefacea a-i da crezare.
Mai presus de toate, poate, calatorul est-european ar putea vedea aceeasi perplexitate a occidentalilor surprinsi sa intilneasca „localnici“ inteligenti, foarte educati si capabili, instruiti si cu experienta in domenii de virf. Aceeasi reasezare a unei societati dupa cutremurul unei schimbari totale, in care, de pilda, doctori in fizica nucleara devin prin forta imprejurarilor experti electorali. Dar si, in acelasi timp, acelasi mit persistent al unei societati in care toata lumea este bine instruita, in conditiile unei evidente prapastii de dezvoltare intre regiuni si de pregatire intre o elita educata si o mare masa de 60% de analfabeti (ne amintim poate ce deziluzionati a
