Întrebare dificilă, vaste sujet, cum zice franţuzul. Oricum, două elemente esenţiale care fac să se nască reproşuri la adresa criticii literare: apariţia, după revoluţie, a sute şi sute de titluri din literatura universală şi naţională, ca şi absenţa, din comentariul revuistic, al criticilor de prestigiu din, hai să spunem, generaţia şaizeci şi şaptezeci.
Opinia publică este confuză, veleitarii şi impostorii afluează în proporţii îngrijorătoare, scriitorii adevăraţi şi debutanţii de talent au nevoie de o bună doză de paranoia pentru a rezista situaţiei care pare a se eterniza. în plus... vechiul şi vigurosul fatalism românesc care ne şopteşte încă o dată că "totul e pierdut", "nimeni nu mai citeşte lucruri serioase", "totul e înghiţit de televiziuni şi internet" şi altele de acest fel, ce par convingătoare aşa cum pare de bun simţ şi rezonabil totdeauna scepticismul, de orice factură ar fi el.
Şi la noi, la Contemporanul - Ideea europeană, sectorul deficitar este cel al criticii; bineînţeles, vina e a noastră, plătim mizerabil! "Bătrânii" s-au îndepărtat mai mult sau mai puţin de critica curentă - dar nu-i surprindem publicând monografii sau lucrări de sinteze atât de necesare azi, măcar prin imitaţie a pieţii literare franceze ce abundă de astfel de lucrări, pe teme infinit variate! -, iar criticii de vârstă medie, instruiţi şi cu talent literar - dacă nu totdeauna cu perfecte intuiţii! - scriu, mai ales, sau despre grupul căruia îi aparţin plus clientela sau "zonal", practicând un fel de regionalism literar, util uneori dar luptând prost contra acuzelor unora de "provincialism" sau, mai grav, de incapacitate de a surmonta vechiul şi atât de deplânsul "centralism literar", "domnia capitalei".
După revoluţie, încă de la Paris, în primele luni ale anului '90, voiam să mă întorc la Cluj, nu la Bucureşti, şi am rugat două familii d
