Să recunoaştem: cele mai adecvate, mai corecte, mai fără cusur judecăţi critice ajung a se uza, a eşua în locuri comune. Nimic nu rezistă timpului care le reduce strălucirea iniţială, le acoperă cu o penumbră ce le face uneori să apară chiar prolixe, indigeste, extrem de puţin atractive, pentru o conştiinţă receptoare dornică a-şi conecta obiectul la propriile sale tensiuni, a-l "actualiza". Din care pricină e nevoie de eforturi exegetice neîntrerupte, care, în special în cazul autorilor de seamă, să proiecteze noi lumini pe suprafeţele operelor, curăţindu-le de straturile frazeologiei respectuos-didactice, ale truismelor pe cît de "admirative" pe atît de parazitare. E nevoie, o nevoie presantă, de-a împrospăta periodic abordarea critică a trecutului. Căci, în pofida impresiei, că "totul s-a spus" în legătură cu un creator, rămîn totdeauna piste necercetate, raporturi ori măcar nuanţe inedite în structura creaţiei sale, pe care un analist înzestrat e capabil a le pune în valoare. Caracterul exhaustiv al unei cercetări n-ar putea fi decît o iluzie. E tocmai ceea ce ne demonstrează Lucian Raicu, în legătură cu E. Lovinescu, într-un amplu capitol al volumului d-sale, foarte substanţial în ansamblu, intitulat Calea de acces.

Prospectînd, cum s-ar spune, cealaltă faţă a lunii, dl Raicu ne revelă un E. Lovinescu în destule privinţe neaşteptat. Nu altul decît cel îndeobşte cunoscut, deşi, în rama acestei imagini habituale, plin de surprize, ca şi cum într-un perete aparent compact s-ar deschide o uşă secretă, fără a-i schimba configuraţia. Iese astfel la iveală un E. Lovinescu mai complex, mai umanizat, ergo mai profund. Nu e vorba de-o "dezlegare", cum s-a afirmat în sensul platitudinii senzaţionalului, a "enigmei" sale, ci, dimpotrivă, de-o sporire a acesteia, de factură paradoxală, tocmai graţie operaţiei de decriptare. Mentorul Sburătorului devine mai