Antologia pare, chiar mai mult decît traducerea, "fructul" unei iubitoare trădări. Se întîmplă aşa pentru că opera "de autor" îşi are mai totdeauna liniile ei de forţă, regulamentul de ordine interioară, altfel spus, propriile criterii de organizare în texte, volume, perioade. În asemenea condiţii, cel care pune lucrurile cap la cap într-o "culegere" se face, vrînd-nevrînd, părtaş la o "tălmăcire", ba, uneori, devine de-a dreptul scriitorul unei interpretări critice de primă mînă, foarte aproape de text, în cazul bunilor coupeur-i, dar, totuşi, interpretare. Doar că un astfel de "comentariu", prin pura decupare, trebuie făcut, cu grijă, după desen, în aşa fel încît firele tăiate să se îmbine perfect la loc, reconstituind modelul. De aici minimul avantaj comparativ al celui care, fiindcă a cunoscut (literal şi în toate sensurile...) un autor, cînd citeşte şi selectează "bucăţi"de operă, ştie să caute. Sau ştie să "vadă".

Un instrument de "căutare" (şi de clarvedere, însemnînd, deocamdată, doar vedere la distanţă) este antologia Despre identic şi felurit, recent apărută la Polirom. Volumul cuprinde un "repertoar" extras din poezia, în sens larg, a lui Gellu Naum, "înscenat" şi prefaţat de Simona Popescu. Înscenare înseamnă, aici, aducere în scenă, adică scoatere "îngrijită" (şi îngrijorată) la suprafaţă. Îngrijorarea apare fiindcă există probabilitatea, nu mică, de-a nu pricepe, ca lector bine intenţionat, dar "inocent", o "filozofie" care poate fi înţeleasă randomizat, dar totuşi nu oricum. Despre ciudatele preferinţe ale hazardului, despre "semnalele discontinue" şi despre schimbările bruşte de fază vorbeşte prefaţa, de fapt ghidul unei solicitante curse printre obstacole care, pornită nepotrivit, sfîrşeşte sigur într-o fundătură. Altundeva, în cărţile Simonei Popescu, "literatura" (viaţa?) suprarealiştilor e un soi de piatră magică, un hacmanit sau