Sîmbătă, 19 februarie 1966, se deschidea la Sala Dalles o amplă expoziţie, în esenţă o retrospectivă, Henry Moore. Acum, după aproape patruzeci de ani, la Muzeul Naţional de Artă s-a deschis o altă expoziţie de sculptură engleză contemporană, de data aceasta una de grup, care începe, aşa cum este lesne de înţeles, cu Henry Moore. Dacă în ambianţa expoziţiei lui Moore din 1966 putea fi invocat românul Brâncuşi, astăzi, în actuala expoziţie, el îl are alături pe românul Paul Neagu, de această dată în ipostaza sa de artist englez şi de profesor al multor sculptori tineri, unii prezenţi chiar în în grupul de expozanţi.
Un martor al excepţionalei prezenţe a lui Moore în Bucureştii anului 1966 a fost o altă personalitate artistică ieşită din comun, şi anume pictorul Corneliu Baba. Textul pe care acesta i-l dedică marelui sculptor englez, în revista Contemporanul din 26 februarie 1966, este mai mult decît un comentariu la o expoziţie, este un dialog profund între două mari personalităţi, o meditaţie pe marginea artei şi a frumuseţii, a creaţiei şi a însingurării, argument suficient de puternic pentru a-l rememora, alături de căteva extrase din paginile de jurnal, acum cînd sculptura engleză a venit din nou la Bucureşti.
Sîmbătă, 19 februarie 1966, se deschidea la Sala Dalles o amplă expoziţie, în esenţă o retrospectivă, Henry Moore. Acum, după aproape patruzeci de ani, la Muzeul Naţional de Artă s-a deschis o altă expoziţie de sculptură engleză contemporană, de data aceasta una de grup, care începe, aşa cum este lesne de înţeles, cu Henry Moore. Dacă în ambianţa expoziţiei lui Moore din 1966 putea fi invocat românul Brâncuşi, astăzi, în actuala expoziţie, el îl are alături pe românul Paul Neagu, de această dată în ipostaza sa de artist englez şi de profesor al multor sculptori tineri, unii prezenţi chiar în în grupul de expozanţi.
Un
