Vine o vreme cînd fiecare scriitor (am în vedere aici exclusiv un model înzestrat cu un minim spirit critic) ajunge să se întrebe cum arată creaţia sa din perspectiva timpului care a trecut. El îşi aduce aminte, cu siguranţă, fervorile începutului, emoţiile drumului pînă la chioşcul din colţ pentru cumpărarea revistei în care i-a apărut primul articol, furnicăturile produse de vederea miraculoasă a propriei sale semnături în formă tipărită, drumurile părinţilor cu publicaţia sub braţ pe la toţi vecinii şi rudele din cartier, felicitările interminabile care îi dăduseră pentru o clipă sentimentul că întreaga lume literară aştepta cu sufletul la gură şi este încă sub farmecul apariţiei articolului său de debut.

Urmează unu-două decenii în care, în articolele altora, numele respectivului scriitor apare însoţit de epitetul "tînăr", iar despre creaţia sa se spune că este încărcată de promisiuni pentru mai tîrziu. Apoi, brusc, eroul nostru observă, la început mirat, că, din sintagma "tînărul scriitor", pe care o credea veşnică, a dispărut primul termen şi, eventual, află din ziare că scrisul său se află la antipodul "literaturii tinere". Uluit ridică privirea dintre hîrtii şi constată că mai toţi colegii săi de generaţie - la ale căror nunţi a participat şi pe ai căror copii i-a văzut în scutece - au încărunţit, iar unii dintre ei au devenit bunici. Nu mai înţelege nimic din această glumă proastă a destinului - privindu-se în oglindă ar putea spune că arată încă acceptabil, în sufletul său se simte neschimbat, nu s-a petrecut nimic fundamental -, deschide buletinul şi înţelege cu stupoare că scrierea vîrstei sale începe cu cifra cinci. Începe să priceapă că imaginea sa în ochii celor din jur este alta decît cea pe care se obişnuise să o creadă. Dar cum s-a modificat scrisul său în toată această perioadă? Scrie el mai bine astăzi decît acum două sau trei de