Despre revista "Meşterul Manole", apărută la Bucureşti în intervalul ianuarie 1939-aprilie 1942 în doar treisprezece numere fizice (lunare sau combinate), nu s-a putut vorbi sau scrie până în 1990, nu atât datorită programului ei, străin de orice extremism, cât datorită faptului că liderul grupării, Vintilă Horia, alesese calea exilului (rămăsese în 1945 în Italia, emigrase în 1948 în Argentina şi se stabilise din 1953 la Madrid). Aşa se face că sintezele de istorie literară dinainte de 1990 nu o pomenesc, nici Ov. S. Crohmălniceanu, nici Al. Piru, nici alţi cercetători. E ignorată până şi de Dicţionarul cronologic al literaturii române, apărut în 1979 sub coordonarea lui I. C. Chiţimia şi Al. Dima, care înregistrează aspecte şi evenimente mult mai mărunte. (Apropo: iată o lucrare de sinteză a literaturii române în date, foarte necesară şi astăzi, care ar trebui revizuită substanţial, completată, actualizată şi reeditată.) După 1990, Vintilă Horia, care a murit în Spania în aprilie 1992 fără să mai apuce să viziteze România postdecembristă, ar fi dorit reluarea revistei şi a programului ei, dar a fost imposibil. Gestul nu ar fi devenit, probabil, mai mult decât o formă de omagiere a unui trecut cultural ce merita, fără îndoială, să fie mai bine cunoscut după o lungă interdicţie.

Cele mai importante reconsiderări postdecembriste ale grupării din jurul revistei "Meşterul Manole" se datorează întâi unui amplu grupaj evocator şi evaluator din revista ieşeană "Dacia literară", în numărul 3 din 1995, şi apoi lui Nae Antonescu, care reconstituie generos profilul şi ambianţa revistei în volumul Reviste literare interbelice (Ed. Dacia, 2001, p. 230-260). Unul din cei doi supravieţuitori, în acest moment, dintre componenţii grupării, ieşeanul Al. Husar (celălalt fiind prozatorul şi memorialistul Pericle Martinescu), a iniţiat în 2004 realizarea unei antologii