Înotul îl înviorase. Se apucă să fluiere vesel un marş german de epocă, la modă. Era ceva vioi, energic: Es ist so schoen soldat zu sein... E-aşa de frumos soldat să fii...

Dând în şoseaua prăfuită, porni cu pas repede spre Mangalia care era aproape. Sisi îi spusese dimineaţa înainte de a pleca spre Vama că o să pregătească prânzul la Menaru, împreună cu ea, prietena ei, bătrâna ghicitoare în Coran, care în ultima vreme începuse s-o înveţe şi pe ea să ghicească, deşi nu în cartea sfântă a mahomedanilor. Marea apărea în dreapta, palpitând vânătă în soarele intens, leneşă, gata să aţipească. Intrând în ceea ce Mangalia încă era doar un sat, îl zări pe Mitică în căruciorul, cotiuga lui trasă de astă dată de un singur măgar îndreptându-se probabil spre gară, semn că în acceleratul de Bucureşti, care sosea la unu treizeci, nu se anunţase că vine multă lume.

Nu apucă să-l mai salute pe Mitică fiindcă mâna la distanţă pe uliţa lungă cu spatele întors spre el. Nici coana Lenuţa, nevastă-sa, nu era acasă, mai în vârstă e decât Mitică cu douăzeci de ani. O cucoană bătrână din Costanţa, văduvă, lipită de el, trăind cu el, ţinându-l sub papuc, ca pe un beţiv adus pe calea cea bună, - exagerat de bună, glumea Sisi, sătulă de parabolele lui Mitică, influenţat de coana Lenuţa, sectantă, pocăită - se vede că era plecată în centru după aţele, sforile interminabilelor ei broderii. Sisi fiind şi ea plecată la Menaru, să pregătească prânzul, casa de chirpici acoperită cu ţiglă însă, unde veneau vară de vară, curtea săracă, nisipoasă, orbitoare în soarele năpraznic al lui iulie îl primiră somnoroase, indiferente.

Odaia mare unde stăteau ei era luminată, soarele bătând drept în ea. Grăbită, probabil, Sisi uitase să tragă storurile, nenumăratele covoraşe de lână, şi acestea noi nouţe, lucrate tot de madam Lenuţa, parcă ar fi fost fată mare şi ar fi