1. Uneori muzica savantă cară cu ea conotaţii ale semnelor de punctuaţie, fapt ce îl resimte deopotrivă ca o destindere şi ca o povară, ori care îi permite, în mod paradoxal, atât escaladarea hotărâtă a tărâmului normalităţii, cât şi deambularea candidă pe cărările stranietăţii. 2. Destindere pentru că totul se leagă, totul este necesar, mărturisind totodată că nimic nu este statornic, definitiv, că nu există decât convenţii, reguli de înlănţuire a evenimentelor şi fenomenelor ori că dorinţa poate fi mai plină de farmec decât împlinirea, iar ceea ce speri este mai atrăgător decât ceea ce ai.

3. Povară deoarece hrăneşte o ambiguitate de tipul: nici privilegiu, nici subordonare, simţindu-se ca un centaur ce trece pe lângă o rezervaţie de animale şi nu ştie dacă să intre ori ba. Sau ca un Atlas ce suportă apăsarea greutăţii, dar care tânjeşte şi după folosul ei. 4. Normalitate datorită aprecierii conform căreia istoria muzicii ar fi o succesiune de fraze consimile epocilor creatoare, perioadelor stilistico-estetice, fraze aflate în consecuţie şi conexate cu ajutorul semnelor de punctuaţie. 5. Stranietate căci întotdeauna există un aspect patologic al originalităţii, dar şi căci diacronia artei sunetelor nu este altceva decât o propoziţie care, chiar dacă tot ce se transformă şi se primeneşte cunoaşte tristeţea şi neliniştea, nu reclamă nici prezenţa suspensiei ori a hiatusului, nici a mirării sau a interogaţiei, nu suspină după odihna statornică şi nu doreşte salvgardarea continuităţii prin discontinuitate. 6. În relativ, muzicile savante pot împrumuta fasonul fie a unui punct, a două puncte, a puncte-punctelor, a punct şi virgulei ori a simplei virgule, fie a ghilimelelor, a parantezelor, a semnului mirării, a semnului întrebării sau a cratimei. În absolut, ele au câte ceva din toate aceste indicii grafice, precum şi eleganţa de a renunţa la negarea o