Cum a ajuns un bastard politic, nascut dintr-o „revolutie furata“ si un tata necunoscut, „cel mai mare partid din Romania“.
Desi imi e mult mai simplu sa renunt decat sa optez, nu m-am grabit sa consider discutiile despre „reforma“ din PSD demagogie pura. Din cel putin doua motive.
Mai intai, fiindca unii dintre liderii pesedisti le-au luat, probabil, in serios; si nu vreau sa pun semnul egalitatii intre indivizi ca Mitrea, Hrebenciuc sau Miki Spaga si cei care par, chiar daca nu sunt pe deplin, alcatuiti din alt aluat. Apoi, nu sunt atat de pesimist, cum cred unii, incat sa socot ca tot ce se afla, la noi, la „stanga“ e putred.
Dar, dupa ce m-am gandit mai bine, am ajuns la concluzia ca, totusi, n-am ce astepta de la aceste discutii. Simplificand, am putea vorbi de trei tabere. Unii il ataca pe Ion Iliescu. Altii il ataca pe Adrian Nastase. In fine, altii ii ataca pe amandoi. Si? Sa zicem ca si Ion Iliescu si Adrian Nastase vor avea, in cele din urma, bunul simt sa faca un pas inapoi.
Se va „reforma“, oare, PSD prin asta? Sa fim si mai optimisti. Sa ne imaginam ca vor disparea din vitrina partidului si Hrebenciuc, si Mitrea, si Miki Spaga, si Vacaroiu. Ba, chiar si „baronul“ de Vrancea, Oprisan, poreclit, pe vremuri, „Portofel“, sau Dan Nica, in care am descoperit pe parcursul campaniei electorale un sinistru demagog.
Va deveni PSD un partid mai curat, mai sanatos? Ei bine, nu cred. Faptul ca exista in PSD si oameni onesti, fapt pe care nu-l contest, intrucat pe unii i-am si cunoscut, nu face „reformabil“ acest partid. Raul fiind, dupa parerea mea, unul de esenta.
Caci toate travestiurile pe care le-a incercat „fesenismul“ in ultimii cincisprezece ani, sub diverse nume (FDSN, PDSR si PSD) n-au schimbat decat in rau identitatea sa initiala, bazata pe un simulacru de revolutie care a facut posibil
