Entuziasmul construirii de noi biserici, care a cuprins Romania cu un elan nemaivazut pana acum, a coborat din tara spre Bucuresti. Mai ales in fostele cartiere de blocuri muncitoresti, acolo unde clopotele n-aveau voie sa bata, nici crucile sa-si poarte simbolul crestin si nici preotii sa-si implineasca menirea, astazi cresc din pamant lacase de rugaciune care-L intorc printre oameni pe Dumnezeu. Semn de bine pentru un oras care isi cauta normalitatea pierduta atatia ani...
Le vedem peste tot, in marginea unui parc oarecare sau dosite stingher, intre blocuri cenusii si inalte. Noile biserici ale Bucurestiului isi cauta locul si il gasesc anevoie, aparand fie smerite ca niste colibe pustnicesti, fie impozante, cu turle semete si daltuite in piatra - dupa ravna preotului paroh sau darnicia credinciosilor. In Drumul Taberei, in Militari sau Balta Alba, forfota constructiilor nu inceteaza o clipa. Vechile cartiere muncitoresti se umanizeaza parca, recuperand in graba un trecut vinovat si deloc luminos. Mai mult ca in oricare alta parte, in Bucuresti e mare nevoie de biserici. Noaptea prelunga a ateismului si a lacaselor demolate cu buldozerul incepe sa se destrame. Oamenii simt nevoia sa-L aiba pe Dumnezeu langa casa. Vor sa fie mai aproape de El, sa fie vecini cu sfintii, iar clopotele si toaca sa le rasune la zile de sarbatoare pe sub feresti. O biserica iradiaza lumina, pune cerc de protectie impotriva nelinistii sufletesti.
Ridicate peste noapte, cu bani putini si greu adunati, bisericile din lemn ale Capitalei nu au istoria lacaselor vechi, din centru, cu ctitori mari, din familii vechi domnitoare: Brancoveanu, Matei Voievod sau Mihai Voda. Lipsite de fala si de bogatii aurite, noile biserici de cartier sunt mai degraba niste catedrale ale modestiei. Dar sa nu trecem pe langa ele cu capul intors. Asemenea legendei Mesterului Manole, in zidul oricar
