De-o vreme, dorm foarte prost. Fără indoială, imbătrinesc. Dar mai e ceva: mi-am făcut un rău obicei din a mă uita, seara tirziu, la televizor.

Cine-şi inchipuie că ştirile cu accidente, asasinate, bătăi in familie, incendii şi furturi sint inlocuite, cu cit te apropii de miezul nopţii, de emisiuni de inaltă simţire artistică se inşală. E drept, scapi de cuplul Zaharescu-Berecleanu, insă dai peste infatigabilul Dan Diaconescu.

Dacă primii işi păstrează o sobrietate demnă de invidiat chiar cind rostesc cele mai sinistre monstruozităţi, băiatul cărunt de la „OTV“ afişează un rinjet de satisfacţie tot mai amplu, pe măsură ce atrocităţile depăşesc limita grotescului.

Aşa s-a petrecut şi in seara de pomină a lui 15 ianuarie, cind un grup compact de invitaţi celebrau – vorba vine! – aniversarea lui Eminescu. Sigur, cu toţii il iubim pe marele poet, dar nu toţi simţim nevoia să ne lustruim pe noi, profitind, incă şi incă o dată, de nefericirea lui.

N-am inţeles mai nimic din propoziţiile rostogolite lent, căznit ale lui Eugen Simion: e limpede că preşedinţia Academiei l-a uzat peste măsură pe vioiul critic de altădată.

Singura idee care a ajuns la mine din poliloghia poticnită despre ce-a făcut şi ce-a dres Academia e că, in clipa de faţă, sub egidă simioniană, se publică nişte cărţi foarte elegante, dar atit de scumpe, incit nu şi le permite aproape nimeni.

Cu alte cuvinte, o instituţie bugetară, care are menirea să disemineze cultura in rindul maselor, rămine la nivelul elitei economice care, oricum, nu e interesată nici de manuscrisele lui Eminescu şi nici de foaia-tip „biblie“ pe care se tipăresc acestea.

După evaporarea misterioasă a dlui Simion, care, de bine, de rău, printre impleticiri şi şovăieli, măcar s-a păstrat in limitele raţiunii, platoul a fost invadat de-o echipă care, prin si