Istoria post-belica a taranistilor a inceput cu o tragedie. Aveam douazeci de ani in 1946 când aproape toti taranii din Lisa au votat „ochiul“ pentru a afla, dupa doua zile, ca votasera, de fapt, „soarele“. Un an mai târziu, fruntasii taranisti luau drumul inchisorilor de unde unii n-au mai iesit niciodata. Istoria post-decembrista i-a readus pe scena pe taranisti. Si am avut parte de un spectacol in care se amestecau confuziile si speranta. Imi amintesc ca prin '94, intr-o discutie cu Corneliu Coposu, i-am explicat ca, sentimental, as fi avut motive sa-i inteleg pe taranisti mai bine decât pe liberali deoarece in '46 si eu desenasem pe garduri, cu var, semnul „ochiului“, dar ca PNTCD nu-si respecta, acum, numele. Nu era nici „national“, nici „taranesc“. Istoria dintre '96 si 2000 i-a adus pe taranisti la guvernare. Si am avut parte de un spectacol pestrit. Initial, actorii ne-au vorbit, pe un ton solemn, despre „schimbare“. Apoi, totul a alunecat spre comedie. Spre comedie proasta. Anul 2000 a transformat comedia in drama. De pe fotoliile de demnitari, taranistii s-au vazut aruncati in afara parlamentului. Fostii ministri si parlamentari se uitau unii la altii buimaciti. Ce se intâmplase cu ei? Foarte curând dupa aceea a inceput bâlciul. In loc sa traga lectiile cuvenite din prostiile facute la guvernare, care i-au compromis, taranistii n-au ratat nici o ocazie de a se face de râs, de a inspira mila, consternare si amuzament. S-au certat ca tatele care-si pun, prin mahalale, mâinile in sold si-si arunca vorbe grele. Când bâlciul de la sediul taranistilor n-a mai interesat pe nimeni si nu mai avea spectatori, actorii s-au impartit pe la alte „firme“, demonstrând cât de adânci fusesera convingerile lor taraniste. Vasile Lupu s-a dus la Actiunea Populara, Radu Vasile si Chirita au migrat la PD, Dudu Ionescu si Ulm Spineanu au parcat la PUR, Andrei Marga s-a refugiat la