Dincolo de imaginea lui cenusie si zbuciumata, de oras-martir, desfigurat de anii rosii care au trecut peste el, Bucurestiul ascunde multe zone sentimentale, nascatoare de mari iubiri. Prilej etern de emotii si dedicatii fierbinti.

Nopti albe

Am avut norocul de a descoperi Bucurestiul atunci cand trebuia, la 18 ani - varsta uimirii coapte si a primelor iubiri. Nu tin minte o imagine anume, asa cum nu mai stiu ce m-a impresionat mai intai, cand am ajuns in Gara de Nord. Cu siguranta, eram un provincial intimidat si naiv, atent si speriat deopotriva, dornic insa a ma lupta si a cuceri marele oras, asemenea unui personaj balzacian, ambitios si pus pe fapte mari. Singurul meu reper era Bacaul - un targusor de negustori scapatati, o adunatura de case mici si triste, cu o singura strada principala si un singur semafor in centru, la care copiii se opreau, privindu-l ca pe o minune, ca o realizare colosala a civilizatiei. Bucurestiul era atat de diferit, incat refuza orice comparatie. Era Occidentul. Era alta tara, cu bulevarde imense, puzderie de magazine, terase si sali de cinema insirate sclipitor, ca un colier perlat la gatul unei femei frumoase si elegante.

Din gara, am ajuns la Cotroceni cu un taxi, pe strada Dr. Herescu nr. 4, si m-am instalat la unchiul meu, care s-a mirat profund ca voiam sa dau examen la Facultatea de Litere: "Asta nu e o facultate pentru barbati".

Dezamagit de cat de prost incepusem viata mea de viitor literat, am iesit sa-mi pun ordine in ganduri si sa cunosc imprejurimile, strazile tihnite, umbrite de tei imensi, cu radacini groase si noduroase care cresteau mocnit in pamant, valurind trotuarul ingust si camasa mult prea stramta a asfaltului. Brusc, nelinistea mea existentiala a disparut. Cartierul imi parea acum superb si linistit, incarcat de nostalgii si intamplari vetuste, filigranate in varul obosit al casel