17 ianuarie 2005, dupa-amiaza. Traian Basescu il cheama pe scriitorul Augustin Buzura la Cotroceni si, fara nici o introducere, fara ceea ce mireselor li se spune, inainte de noaptea nuntii, c-ar fi Preludiu, il anunta c-a fost inlocuit cu Horia Roman Patapievici la conducerea Institutului Cultural Roman.
Potrivit unei legi votate sub fostul regim, Institutul Cultural Roman e la cheremul unui singur om: presedintele tarii. Nimeni din statul ce i se mai zice si de drept, de la ministrul Culturii pana la presedintele Academiei, n-are un cuvant de spus in numirea celui din fruntea acestei institutii.
E o lege absurda, deoarece o institutie fundamentala pentru imaginea Romaniei in lume nu poate depinde de enterocolita unui singur om, fie acela si beneficiarul toaletei de la Cotroceni, si nu a WC-ului public din Gara de Nord.
Dreptul lui Traian Basescu de a dispune de imaginea Romaniei in lume ca de imaginea raposatei noastre Flote comerciale in ochii top-modelului de la prefectura Bucurestilor a facut ca schimbarea de la varful Institutului sa fie scurta si brutala, ca un viol pe tampoanele unui vagon de marfa.
Dincolo de lipsa de transparenta a deciziei, presedintele ales preferand explicatiilor necesare argumentul Romania-sunt eu!, momentul din 17 ianuarie ridica trei probleme:
a) La cei 66 de ani ai sai, Augustin Buzura e unul dintre cei mai mari scriitori ai Romaniei postbelice: 11 carti, dintre care cateva romane de referinta ale literaturii romane, premiate de Academie si de Uniunea Scriitorilor. Mult mai important, in anii Ceausescu, Augustin Buzura a fost un reper moral pentru toti scriitorii romani.
S-a luptat pe viata si pe moarte pentru a publica exact ceea ce a scris. In 1990, tinandu-se cont de aceasta ipostaza, Augustin Buzura a fost numit presedinte al Fundatiei Culturale Romane. A fost
