Configuratia optima a guvernarii unei tari ca Romania nu poate fi alta decat alternanta la guvernare a doi poli politici opusi. Acest sistem a functionat in epocile de reala democratie a tarii si trebuie sa functioneze si in prezent.
Victoria Opozitiei in alegerile recente a fost un eveniment providential, caci daca el nu s-ar fi produs, Romania ar fi ramas pentru multa vreme victima unui sistem monopartit, in care partidul la putere s-ar fi identificat tot mai mult cu statul insusi.
Ce vreau sa accentuez e faptul ca nici victoria in alegeri, in 1996, a Conventiei Democratice, nici cea recenta a Aliantei D.A. nu se inscriu in schema alternantei la guvernare despre care vorbeam. Ele n-au fost decat premisa (ratata in 1996 si, speram, castigatoare in 2004) unui sistem care sa permita alternanta.
Opozitia democratica nu a luptat, in toti acesti cincisprezece ani irositi de natiunea noastra, in cadrul unui sistem politic normal, in care forte diverse, reprezentand diverse straturi ale societatii, se confrunta pentru a guverna, ci a dat o lupta disperata impotriva unui gigantic partid-stat, complet opac, ca si precursorul sau, PCR, la ideea de pluripartitism.
Partidul Social Democrat a fost, in tot acest timp, orice altceva decat un partid social-democrat in sensul adevarat, modern, al cuvantului. El a reprezentat doar un instrument de supravietuire (si prosperitate) a structurilor de conducere si a celor represive din vechea Republica Socialista.
Repulsia sa pentru pluralitatea politica a fost imediat vizibila, inca de la incercarea FSN-ului de a se propune ca singurul partid valid in Romania postrevolutionara.
Prin urmare, pentru ca viata politica din Romania sa intre in normalitate, e nevoie de conturarea ferma a celor doi poli despre care vorbeam. Paradoxal, nu polul social-democrat se va contura m
