OCHIUL SOACREI
MONICA STEFANIA VELICU
Ce s-a mai zburlit si vremea asta! Cand ziceam c-a dat ghiocelul, gata, s-a si pus pe ger. Nu mai sunt iernile ca pe vremea mea. Nimic nu mai e ca pe vremea mea. Atunci ningea la timp, era zapada cat casa, de ne scotea tata afara si faceam carare pana la poarta. Si mai tarziu, cand m-am maritat, tot asa. Venea scorpia de soacra-mea cu maturoiul si ma punea sa ies afara, in frig, sa fac partie. Ehe, toate erau altfel atunci!
Nurorile din ziua de azi nu mai seamana cu cele de ieri. Pai, cum ma purtam eu cu soacra-mea?! Nora-mea face numai ce vrea ea. Si stiti care e culmea? Ca eu de fapt tin la ea. Are gura cam mare, dar la asta ne potrivim de minune. Si avem si pasiuni comune: florile, poezia si gatitul. Ma rog, eu le fac pe toate mai bine ca ea, dar asta e normal, nu? La mine isi spun cuvantul si varsta, si experienta. Stati sa vedeti cum a fost cu florile. Ca daca nu stiati, eu am casa plina de flori. Si ea la fel. Dar vai de capul lor. Cand am trecut pe la ei si am vazut ca erau, saracele, moarte de sete, pleostite, nu altceva, m-am infuriat si le-am udat. In loc sa-mi multumeasca, m-a sunat seara sa-mi spuna ca i-am inundat casa si ca de ce le-am schimbat locul. Ea nu stie, desteapta, ca una vrea mai multa lumina, alta mai putina...
De gatit, ce sa mai zic. Pe-aia cu crema de zahar ars nu v-am spus-o? A caramelizat zaharul ala pana n-a mai stiut de capul lui. De ti se amara si sufletul in tine. Bineinteles ca n-a recunoscut si a incercat sa ne convinga cum ca asa e reteta si ca gustul amar e la moda. Le-am facut si eu pe urma o crema de s-au lins pe degete si le-am spus ca a mea "e de moda veche", nu e amara. A inghitit-o. Ca sa se razbune, a vrut sa-mi dea peste nas cu cartile ei, cu literatura... Dar i-am aratat ca mai stiu si eu cate ceva. Inainte sa ies pe usa, i-am aruncat in fa
