Ken Park, ultimul dintre filmele lui Larry Clark, e o pelicula cu si despre adolescenti, „capcanati“ in universuri familiale sarite de pe fix – unul e crescut de bunici burghezi din alt secol, un altul are un tata obsedat de un model fix al masculinitatii dovedite prin forta, o fata e transformata de propriul parinte in substitutul de feminitate si sexualitate al mamei moarte, un tinar puber isi incepe viata sexuala cu vecina-mama a prietenei oficiale si e invitat la masa de duminica a fericitei familii... Sexualitatea e de altfel o dimensiune incipient-dominanta a existentei tuturor, si asupra ei se construieste cea mai puternica scena din film: doi baieti si o fata, care-si petrec o dupa-amiaza varatica de oras de provincie facind sex in trei si vorbind banalitati despre viitor, trei corpuri goale care traiesc o viata proprie, lipsita de acel sentiment al intimitatii erotice, asociat instinctual nuditatii si operind ordinare actiuni mecanice (de imperechere, mingiiere, pipaire). Trupul, supremul instrument uman, auto-depersonalizat si expus intr-o instalatie in miscare.

Depersonalizat sau, dimpotriva, extrem personalizat? Jean-Claude Kauffman (Trupuri de femei – priviri de barbati. Sociologia sinilor goi, 1995) vede trupul ca „al tau pentru ca e insasi evidenta sinelui“, iar autonomia corporala, drept forma ultima de eliberare a spiritului. Setea de concretete, devenita, spune Kauffman, componenta esentiala a modernitatii, anuleaza opozitia corp-spirit (instrument necesar autocontrolului), fundament, intr-o prima faza, al procesului civilizarii, din nevoia de a reda contururi unei societati a „descarnarii“, iar in lumea in care traim (o lume a imaginii, dar asta e o alta discutie) isi are in centrul mecanismului de functionare corpul si singurul lui mod de luare in folosinta acceptat public, privirea.

Intr-o astfel de filozofie a corporali