Resortul social al spectacolului contemporan, bransarea la dinamica realitatii, concentrarea cotidianului intr-o analiza de tip diagnostic cu potential dramatic constituie „fisa clinica“ a teatralitatii. Teatralitatea contemporana este o problema de raportare strategica a privirii in centrul de gravitatie al actualitatii. Docu-drama isi probeaza viabilitatea in masura in care concentratul de real devine oportun si necesar unei redimensionari a perceptiei spectatorului in imediata apropiere a reprezentarii scenice. Spectatorul este resuscitat si activat pentru a deveni co-autor si, implicit, vas comunicant indispensabil al unei structuri in miscare:

„Astazi, Teatrul isi vede erodata pozitia sa de arta patrimoniala si evolueaza alert spre insertarea sa intre artele comunicarii pe viu [...]. Daca spectacolul teatral continua sa restringa zona reprezentabilului, sa ofere publicului spectacolul-«capsula», care e ambalat in ritualul social al «mersului la teatru» si numai atit, publicul isi intareste tot mai mult impresia ca teatrul e «distractie», «lux», un muzeu vivant, o institutie patrimoniala si un loc public al comunicarii“ (Marian Popescu, Scenele teatrului romanesc 1945-2004. De la cenzura la libertate, Editura UNITEXT, Bucuresti, 2004). Din acest unghi, spectacolul contemporan regindeste alternanta fundamentala public-privat dintr-o perspectiva de distributie dramatica a rolurilor.

Acasa (regia Radu Apostol) a personalizat o abordare teatrala in care gradul de autenticitate era potentat la maxim pentru a reflecta conjuctia scenic-urban si influenta ei majora in noul tip de receptare. Experienta direct asumata devine teritoriu de teatralitate denudata, la fel ca si in spectacolul A saptea kafana (regia Alexandru Berceanu), unde textul (marturiile unor femei obligate sa se prostitueze) este inregistrarea obiectiva a unor nise de timp subiectiv, l