Întuneric. După noaptea petrecută în picioare într-un colţ al biroului de anchetă, mai demult un salon, cu focul celor douăsprezece becuri aprinse ale lustrei de cristal în ochi, dimineaţa să fii îmbrâncit într-o carceră întunecoasă din beci, ce uşurare! Mă izbisem, de îndată ce gardianul trântind uşa în urma mea trăsese zăvorul, de o scândură la înălţimea genunchiului. Orbecăind, pipăind când pereţii, când scândura, am dat repede ocol celulei. Nu depăşea prea mult nici în lungime, nici în lăţime, unul din acele bătrâne dulapuri biedermeier care mai mobilau pe atunci odăile bunicilor noştri. M-am aşezat sau mai degrabă m-am prăbuşit pe scândura întinsă din dreptul uşii până în peretele din fund. Pusă pe doi căpriori, închipuia un soi de pat. Am încercat să mă lungesc dar era cu neputinţă: chilia întreagă nu mă încăpea cât eram de lung şi-apoi mă dureau prea rău mijlocul, pulpele, tălpile încinse, mădularele toate, ca să mă pot întinde. M-am ghemuit pe blana de lemn gemând înfundat, cu buzele strânse. Îmi ardeau ochii din pricina luminii brutale de peste noapte. Bezna răcoroasă îmi alina arsura, mă învăluia, mă ascundea, mă cruţa parcă. Era mai bine aşa, culcat în sicriul acesta duhnind din pivniţă, în întuneric, să nu vezi nimic, să te laşi învăluit în nimic. În scurtă vreme, vidul din celula scufundată îmi devenea de-a dreptul familiar. Căci, deşi nevăzuţi, culcuşul nu mai lat nici mai lung decât o scândură de călcat, ca şi pereţii din jur îi puteai pipăi. Reci şi umezi erau totuşi acolo, aievea. Totul, în golul tenebros, era cu adevărat, nimicul acela nu mă amăgea, cum nu mă minţeau nici arsura ochilor, nici duhoarea ce-mi năpădea nările ori întunericul ocrotitor. Cât de mincinoase mi se păreau, în schimb, cât de neadevărate, de false, toate câte le văzusem, le trăisem mai înainte, în timpul nopţii! Revedeam iarăşi şi iarăşi, ca într-un coşmar ce nu se mai isp